Începusem să scriu o primă variantă a acestui text, cu o poveste de genul „un preot, un rabin şi un imam intră într-un bar“. Aş fi continuat cu toleranţa faţă de alte religii, aş mai fi adăugat o pildă ici, o povaţă colo şi apoi aş fi încercat, împăciuitor şi tolerant, să atrag atenţia asupra problemei intoleranţei în România.
Am luat, însă, o pauză şi, frunzărind ziarele, am aflat cum un senator – care este nu numai membru al PNL, ci şi membru al Comisiei pentru Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi – a declarat că „homosexualii sînt doar nişte oameni bolnavi“, în timp ce un deputat al PC le recomandă homosexualilor „să meargă mai des la psiholog“. Aceste noi informaţii au avut trei efecte semnificative: 1) au reuşit să mă enerveze (dovadă că ura dăunează sănătăţii), suficient de mult încît 2) să arunc ciorna primului text şi 3) să scriu un nou text, bazat pe îndemnul lui Karl Popper de a ne rezerva, în numele toleranţei, dreptul de a nu tolera intoleranţii.
Da, îmi rezerv dreptul de a-i considera pe cei doi politicieni intoleranţi. Adevărata problemă, însă, este că cei doi nu sînt unici. Ei reprezintă, de fapt, o mare parte a românilor. Indiferent de stereotipurile pe care le au despre ei înşişi, românii sînt un popor mai degrabă intolerant. Folosind unul dintre modurile standard de a măsura toleranţa/intoleranţa, date din 2012 arată că mai mult de jumătate dintre români (55%) manifestă intoleranţă faţă de homosexuali. Să presupunem că putem oferi o explicaţie pentru intoleranţa faţă de acest grup, în condiţiile în care românii sînt un popor puternic bisericos. Şi mă opresc aici cu acest exemplu, pentru că spiritele se inflamează rapid cînd vine vorba despre drepturile minorităţii LGBT. Mă minunez, însă, de aroganţa de care dau dovadă cei care se opun protejării drepturilor homosexualilor, mai ales dacă mă gîndesc că, doar în ultimele două luni, Franţa şi Irlanda au decis să extindă drepturile acordate minorităţii LGBT.
Cum mai putem explica, însă, faptul că un român din trei este intolerant faţă de unul, două sau chiar trei grupuri ce sînt doar vag diferite (persoane de altă rasă, persoane de altă religie sau persoane care vorbesc o altă limbă)? Biserica te îndeamnă să îţi iubeşti aproapele, fără a adăuga o notă de subsol în care defineşte aproapele în mod restrictiv.
Mai mult, cum putem explica faptul că românii care se declară creştini ortodocşi sînt, de regulă, mai intoleranţi decît românii protestanţi sau catolici? Sînt creştin ortodocşii mai intoleranţi pentru că aşa sînt învăţaţi la biserică sau sînt mai intoleranţi din cauză că reprezintă grupul religios majoritar?
Din fericire, există date comparative care măsoară toleranţa diferitelor popoare faţă de grupuri minoritare, astfel încît avem mai multe informaţii care ne permit să descifrăm care dintre cele două răspunsuri are o putere explicativă mai mare. În treacăt fie spus, interesul pentru tema toleranţei este determinat de faptul că toţi cei care analizează tranziţiile democratice subliniază importanţa pe care toleranţa o are pentru stabilitatea noilor democraţii.
Ce vedem dacă ne uităm la vecinii noştri europeni? La un prim nivel, fără a distinge între grupurile religioase, vedem că toleranţa este practicată în ţările din vestul şi nordul Europei, în timp ce în sud şi în est, valorile acesteia nu au fost pe deplin adoptate. Olandezii, germanii, elveţienii şi englezii sînt mai toleranţi faţă de cei care sînt diferiţi, decît cei din Cipru, Bulgaria, Turcia, România sau Moldova.
Dacă analizăm toleranţa în funcţie de religie, putem observa că, în ţările în care reprezintă religia majoritară (Bulgaria, România, Republica Moldova, Serbia, Ucraina), creştin ortodocşii sînt ceva mai intoleranţi decît cei de alte religii. Din păcate, toate aceste ţări sînt foste ţări comuniste din estul Europei, astfel încît ele nu oferă suficiente informaţii pentru a găsi factorul „vinovat“ de intoleranţa acestui grup. Musulmanii din Europa sînt, în general, la fel de toleranţi ca şi alte grupuri religioase. Există, însă, şi ţări unde contextul creşte nivelul de intoleranţă al musulmanilor: Cipru, Serbia sau Turcia. În cazul catolicilor, naţionalitatea şi statutul de majoritar/minoritar sînt mai puţin importante: catolicii englezi sînt aproximativ la fel de toleranţi ca cei din Spania, Italia, Polonia sau Olanda.
Această scurtă privire peste nivelul general al toleranţei diferitelor grupuri religioase de-a lungul şi de-a latul Europei arată că nivelul de toleranţă al unei ţări depinde, într-o oarecare măsură, de componenţa religioasă a ţării şi de gradul de omogenitate religioasă. Dar nu aceştia sînt principalii factori explicativi. Nivelul de toleranţă faţă de celălalt depinde în mult mai mare măsură de istoria şi de cultura unei societăţi. Toleranţa faţă de ce e diferit este o trăsătură ce se transmite din generaţie în generaţie. Democraţiile stabile din vestul Europei au învăţat acest lucru cu mult timp în urmă. Noi, cei din est, trebuie să mai luptăm pînă vom învăţa că diferenţa este cea care face ca viaţa să merite să fie trăită.
P.S.: Pentru că nu ar fi frumos să vă las cu bancul început şi neterminat, iată şi continuarea: „Cei trei se aşază la o masă şi încep să discute despre numărul din ce în ce mai mic al celor care participă cu regularitate la slujbele săptămînale.“
Claudiu D. Tufiş este sociolog, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Cea mai recentă lucrare publicată: Learning Democracy and Market Economy in Post-Communist Romania.
