Gabriela Tănăsan conduce Asociaţia Orizonturi din Cîmpulung Moldovenesc şi este preşedinta European Network of ex-Users and Survivors of Psychiatry, o asociaţie internaţională. La începutul anilor ’90, după o serie de mutări, schimbări de locuri de muncă – de la catedra de chimie în fabrică şi înapoi – şi decese în familie, a început să sufere simptome de anxietate şi depresie.
Mi-era din ce în ce mai greu să merg la serviciu. Mi-era extraordinar de teamă să merg singură pe stradă, nu ştiu exact de ce, dar mi-era teamă. Nu ştiam atunci de atacuri de panică – că probabil asta se întîmpla. După ce parcurgeam o parte din drum, aş fi vrut să mă ascund undeva, să nu văd pe nimeni şi nimeni să nu mă vadă.
De ce mi-era teamă nu ştiu, însă era o stare foarte greu de depăşit. Aveam dorinţa de a dispărea din peisaj. Totodată, cu cît încercam să depăşesc momentul, mi se părea că e din ce în ce mai greu. Transpiraţii puternice, nu suportam nici hainele, deşi era frig afară. Era în timpul iernii, oamenii umblau bine îmbrăcaţi. Aş fi vrut să arunc toate hainele... Nu ştiu. Poate era o nevoie de eliberare, de relaxare, de a arunca ceva greutăţi.
Viaţa mea cotidiană s-a schimbat foarte mult din cauza stărilor de anxietate. De la persoana sociabilă, volubilă, dinamică care eram, am ajuns să mă izolez. Singurii oameni pe care puteam să îi am şi să îi simt lîngă mine erau soţul şi copiii. Mi-era foarte greu să am pe altcineva lîngă mine, chiar şi dintre rude, pentru că nu înţelegeau.
Cu elevii în clasă mi-era destul de greu să-mi duc orele, să stau în faţa lor, să explic, să vorbesc cu ei. Pe de altă parte, în pauze mi-era foarte greu să merg în cancelarie, să socializez cu colegii. Încercam să-mi găsesc un refugiu, să stau izolată, aşa cum făceam acasă. Aveam impresia că, izolîndu-mă, îmi iau un pic de respiro, aşa, pentru mine, să mă odihnesc ca să fac faţă orei următoare. Discuţiile şi aglomeraţia mă oboseau şi puterea de concentrare şi răbdarea se diminuau.
Dacă să merg pe stradă mi-era destul de greu, cînd venea vorba să mai şi traversez strada era de-a dreptul îngrozitor. Am găsit soluţia să merg cît se poate de aproape de garduri sau de ziduri, care îmi confereau, sau cel puţin asta era impresia mea, protecţie. Cînd aveam de trecut strada, am găsit soluţia traversării în grup organizat, uneori aşteptînd să se adune una, două persoane la trecerea de pietoni. Ele îmi ofereau, fără să ştie, un sentiment de siguranţă.
Aveam 36-37 de ani pe atunci. Aveam şi copii şi-mi făceam tot soiul de scenarii, că mama lor este nebună, că ce o să le zică alţi copii la şcoală. Dar n-au avut nici o problemă.
Cel mai greu mi-a fost să accept că aveam o problemă. Că aveam o problemă mare, cu care trebuia să lupt. Este foarte greu să accepţi că ai probleme. Ştiu pe propria piele şi am văzut şi în spital – pentru că atunci cînd mă internam, cîteva săptămîni la rînd uneori, cunoşteam oameni care cu greu acceptau un astfel de diagnostic. După aceea se bazau în primul rînd pe tratamentul medicamentos. Îmi pare rău, nu ajunge aici. Aici nu ajunge.
E o problemă cu care – cum să spun – se poate negocia. Niciodată nu m-am gîndit în felul ăsta, dar acum aşa gîndesc. E o problemă cu care se poate negocia.
Prin 1996, specialistul cu care făceam terapie m-a rugat să mă ocup de ONG-ul pentru utilizatori de servicii de sănătate mintală pe care îl înfiinţase, şi aşa am început să-mi găsesc rolul. Am învăţat ce înseamnă un ONG, cum trebuie organizat, cum facem o strategie, tot ce ţine de administraţie; la capitolul ăsta se pare că am oareşce înclinaţie.
Am coordonat întîi programe locale, pînă am ajuns la programe naţionale, iar acum conduc o asociaţie europeană. Din anxioasa aia care voia să se bage în gaură de şarpe, am ajuns să organizez şi să conduc tot felul de proiecte şi întîlniri, ceea ce mi se pare un pas foarte mare.
Proiectele importante au ca scop principal să-i implice pe pacienţi în politicile de sănătate mintală. Trebuie să spunem cum vedem lucrurile din punctul nostru de vedere: ce ne place, ce nu ne place. Înţeleg că mulţi pacienţi din România nu îndrăznesc. Şi eu m-am temut. Dar încet, încet, am început să vorbesc despre experienţa mea la evenimente – întîi la seminarii, workshop-uri şi apoi la întîlniri tot mai importante. Am spus – sînt cutărică, sînt anxioasă, asta este. Trebuie să vorbim noi pentru noi, nu alţii pentru noi.
La început credeam că mai rău decît mi se întîmplă mie nu poate fi. Apoi am început să văd că sînt oameni care trec prin situaţii mult mai grele, pot să aibă probleme de sănătate mult mai mari. Asta mi-a adus un fel de convingere că trebuie să lupt şi că poate aş reuşi. Că au reuşit alţii să treacă prin greutăţi mult mai mari, nu numai probleme de sănătate. Au pierdut persoane dragi, le-a ars casa, ştiu eu ce s-a întîmplat.
Sigur că uneori problemele revin, mai ales cînd obosesc, iar acum că am Orizonturi, am reţeaua asta europeană, mă chinui şi eu colo şi colo. Dar mai luăm un pic de antidepresiv, anxiolitic şi somnifer o perioadă, şi apoi continuăm.
Copiilor nu cred că le-a fost vreodată ruşine. Dimpotrivă. După ce am avut, hai să zic, micile mele succese şi în planul ăsta organizaţional ei au fost şi încă sînt foarte mîndri de mine. Cu atîta bucurie şi în acelaşi timp mîndrie le povestesc prietenilor: uite cît călătoreşte mama, uite ce a făcut mama.
Cît despre soţ, nu ştiu, poate sînt subiectivă. O fi avut şi el momentele lui de greutate, că nu poate să îţi fie uşor avînd pe cineva alături care trece prin astfel de momente, dar, sincer, nu am simţit foarte tare un sprijin din partea lui.
Am învăţat că, indiferent cît de grea e situaţia, este aproape imposibil să nu găseşti o soluţie. Chiar dacă nu-i cea pe care ţi-o doreşti, dar e o soluţie. Nu rămîi înţepenit într-o situaţie. Trebuie să faci cît se poate de multă activitate care îţi face plăcere, îţi dă satisfacţii, sufleteşte în primul rînd. Asta te poate rupe din gîndurile şi din stările acelea şi te poate conduce la o viaţă, dacă nu exact ca cea pe care ai avut-o înainte, chiar foarte apropiată.
În dosarul de săptămîna aceasta al Dilemei vechi puteţi citi patru mărturii ale unor oameni care s-au confruntat - şi încă se mai confruntă - cu diverse tulburări de anxietate. Textele sînt fragmente editate din interviuri cu Cristian Lupşa şi Andrei Pungovschi. Variantele integrale vor fi publicate la sfîrşitul toamnei pe site-ul proiectului "Dar dacă".
Foto: Andrei Pungovschi
