Crainicul Televiziunii Române anunţă că secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu, deplînge profund faptul că româncele nu doresc să aibă copii. Pentru a le putea ajuta să-şi schimbe această atitudine egoistă, tovarăşul Ceauşescu promulgă Decretul 770, prin care avortul se va pedepsi de acum înainte cu închisoare:

„Astfel – anunţă crainicul – scriem o nouă pagină de istorie în lupta împotriva decadenţei imperialismului.“

Începînd cu 1 octombrie 1966, contraconcepţia şi avortul sînt permise doar femeilor care se achită de obligaţia patriotică de a naşte cel puţin patru copii sau celor peste 40 de ani şi care prezintă un risc ridicat de a naşte copii cu invalidităţi, întrucît naţiunea are nevoie de „vitalitate, tinereţe şi vigoare“.

La cel de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist, Ceauşescu subliniază că luarea de măsuri drastice este necesară şi inevitabilă. Membrii partidului sînt de aceeaşi părere, se ridică de pe scaune, pe fundalul ultimelor cuvinte ale secretarului partidului. Sala răsună de vuietul neîntrerupt al aplauzelor. Bărbaţi şi femei, toţi aplaudă. Bărbaţii zîmbesc, dar nu şi femeile.

În ziua următoare, ziarele scriu, apreciind corect, despre politica vizionară a secretarului general al partidului, care depune toate eforturile pentru a face din România o putere mondială. Partidul decretează „25 de milioane de români în anul 2000!“ Lipsesc încă şase milioane, aşa că, cetăţene, la treabă!

Nu le va fi greu, întrucît din magazine dispar prezervativele. Se mai pot cumpăra pe sub mînă globule cu chinină, atît de usturătoare că par mai degrabă agenţi corozivi, decît contraceptive. Cu toate acestea, pentru a rezolva problema unei sarcini nedorite, soluţia curentă rămîne avortul.

Românii sînt confuzi: hotărîrea a fost aprobată de pe o zi pe alta, iar cele mai multe femei nu au nici o idee despre fiziologia lor. Educaţie sexuală nu există, doar puţine mame ajung să discute cu fiicele lor despre prevenirea sarcinii. Femeile îşi şoptesc la ureche: „Bagă mămăligă fierbinte“, „Sari într-un picior“, „Aleargă pe scări“.

În anul 1967, în România se nasc de două ori mai mulţi bebeluşi decît în anul anterior. Copiii din această perioadă record în istoria ţării vor simţi pe propria piele, mai bine decît oricine, ineficienţa acestei politici: lipsa locurilor în creşe, grădiniţe, şcoli, lipsa locurilor de muncă şi a locuinţelor.

În anul 1989, cînd izbucneşte Revoluţia, „decreţeii“ – astfel li se spune în România copiilor din timpul exploziei demografice care a avut loc în primii ani după adoptarea decretului – vor fi ajuns la maturitate. Aceşti copii îşi vor da seama că, pentru ei, nu există viitor într-o ţară comunistă, în declin. Vor creşte înveninaţi şi înverşunaţi, dorind moartea celui care i-a adus pe lume: Tatăl Naţiunii.

Între timp, în anul 1966, Tatăl Naţiunii le îndrumă pe românce să nască, iar româncele învaţă cum să scape de sarcină. Fac schimb de metode şi de nume. Pregătesc plicuri cu bani. Fierb oale cu apă. Întind muşamale. Aşteaptă în pragul unor locuinţe închiriate şi rostesc parole printre uşile crăpate.

În timpul comunismului, femeia din România trebuia să fie mai întîi muncitoare, în al doilea rînd – mamă, şi în al treilea rînd – nevastă. În 1974, în timpul Congresului Partidului, una dintre participante ţine un discurs înflăcărat: „Femeile se bucură de sprijinul absolut al partidului. Partidul creează condiţii pentru ca ele să nu fie considerate femei, ci oameni asemenea bărbaţilor.“

Cînd a intrat în vigoare decretul, Maria avea 25 de ani şi, după cum spune, ce femeiuşcă era! Astăzi, are aproape 70 de ani, nasul mic pe care se sprijină o pereche de ochelari, părul cenuşiu, trupul mărunt şi este plină de vioiciune. Şi-a petrecut viaţa în Bucureşti, unde a fost directoarea unei şcoli generale:

„La noi se spune că «Femeia este vacă de muls şi bou de tras.» Se mai spune şi că este un cal pe care te aşezi, îl călăreşti, după care îl legi de stîlp. Asta le-a intrat în minte oamenilor, de secole, ni se trage de la turci. Bărbaţii considerau că sexul li se cuvine, şi gata. Nici nu exista conceptul de viol, că ce ar fi însemnat violul? Femeia trebuia să dea, şi asta-i tot. În anii ’60, am fost prin Polonia şi mi-am dat întîlnire cu nişte cunoştinţe poloneze, în faţa unui hotel. Aştept eu, aştept, dar nimeni. Ne-am întîlnit a doua zi şi atunci i-am întrebat de ce m-au făcut să-i aştept degeaba... la care ei: «Doar te-am aşteptat în restaurantul hotelului, la intrare!» Cum?! În România nimănui nu i-ar fi trecut prin cap ca o femeie să poată intra singură într-un restaurant. Nu singură!“

Cel mai rău era de cele care năşteau copii în afara căsătoriei.

„De parcă ar fi avut scris pe frunte «curvă» – continuă să-şi amintească Maria. Uneori, cîte un tip era convins să se căsătorească cu gravida, chiar şi pentru cîteva luni, ca ea să scape de ruşine. În oraşele mai mici, cele care rămîneau gravide fugeau de acasă sau aşteptau pînă ce năşteau, lăsau copilul la spital şi, pe-aci ţi-e drumul! În România, erau foarte multe orfelinate, se năşteau o mulţime de copii cu handicap, după avorturi nereuşite. De-abia după moartea lui Ceauşescu a ieşit la iveală faptul că aceşti copii trăiau în orfelinate mai rău decît cîinii – dezbrăcaţi, flămînzi, bolnavi. Situaţia mea era excepţională pentru că aveam rude în străinătate care îmi trimiteau contraceptive. Puţine se bucurau de acest lux. De cîte ori mergem într-o vizită şi duceam vată şi prezervative cadou, în familia respectivă era sărbătoare naţională.“

Avorturi, amenzi şi puşcărie

Oana are 60 de ani, este durdulie şi are părul de culoarea mahonului. Vorbeşte repede şi rîde des, chiar şi de lucruri care nu prea stîrnesc rîsul. Cîndva, a fost ingineră, acum este la pensie.

„Toată lumea ştie cum era. Cînd cineva denunţa, altcineva era condamnat. Femeia care făcea avort intra la şase luni de puşcărie, medicului i se aplicau cam doi ani şi amendă. În spitale erau comisii speciale care verificau chiuretajul pacientei cu hemoragie, dacă nu cumva cineva a ajutat-o să-şi provoace avort spontan. Femeile îşi introduceau în uter tot ce era ascuţit. Sigur că-şi făceau răni, dar tocmai despre asta era vorba, să-şi provoace hemoragie ca fătul să iasă odată cu sîngele. La ţară, foloseau fusul, andrelele, croşeta, dar şi rădăcină de hrean, tulpinile unor plante precum sunătoarea, leuşteanul. Cel mai bun era brusturule pentru că avea tija lungă, tare. Era bun pentru vindecarea rănilor. Brusturele acţiona ca un dezinfectant şi ca un cuţit. Era ideal! Nu mai pot privi liniştită cînd cineva tricotează! Andrelele îmi amintesc de primul avort. Nu ştiu, poate am făcut o obsesie! Am aproape 61 de ani, poate ar fi trebuit deja să fi uitat, nu-i aşa? Eu cu soţul mai ieşim în afara oraşului, el pescuieşte, eu stau pe pătură, mă uit la tufe, la cucută, urzici, mărăcini şi îmi zic: «Asta ar merge, asta nu.» Femeile mureau din asta. Sîngerau pînă la moarte sau mureau din cauza infecţiei.

Nu aveai voie să-i acorzi ajutor unei femei care sîngera, pînă ce nu spunea cine i-a provocat avortul. Vă puteţi imagina ce alegere grea era. Au ajuns odată pe urmele unei moaşe, care avusese la ea trei fete, în ultima lună. Au dat pînă la urmă şi de fete. Aveau acasă cîte doi, trei copii şi nimeni nu se gîndea ce se va întîmpla cu ei dacă mama lor va fi închisă. Atîtea vieţi distruse!“

Oana zîmbeşte ca pentru ea. Dă din cap ca şi cînd nici ea nu putea să creadă ce spunea.

„Bineînţeles că am făcut avort, ca fiecare“ – continuă ea – „de trei ori am trecut prin avort şi de fiecare dată prietenele m-au ajutat să găsesc pe cineva. Totul era şuşoteală: ăla sau aia face pentru atîta. Dentistul, mecanicul, moaşa. Nu conta dacă era medic, important era să fie de încredere. O dată mi-am întrerupt singură sarcina: am făcut hemoragie şi a trebuit să mă duc la spital. Nu mai puteam de frică, dar am nimerit un om cumsecade şi a fost de acord să scrie «avort spontan», şi chiar nu m-a întrebat nimic. Fetele se mai descurcau şi cu cezariana: după două cezariene, aveai dreptul la un avort legal. Dar nu era uşor să-l mituieşti pe doctor, pentru că în fiecare an exista o limită de avorturi în spital, doar zece procente din naşteri puteau avea loc prin cezariană. Deci doctorii recurgeau la cezariană doar cînd viaţa era într-adevăr în pericol. Am un fiu. La ceilalţi copii nu mă mai gîndesc şi vă pot spune că nici o fată, care a trecut prin iadul ăsta, nu se mai gîndeşte dacă era sau nu moral. Nu era o chestiune de moralitate, ci de demnitate. Luptam cum puteam, ca să trăim normal în timpuri anormale.“

„Nimeni, absolut nimeni nu stătea să se gîndească: «Am dreptul, nu am dreptul.» – ridică Maria din umeri. Nimeni nu stătea să se gîndească dacă eram liberi sau nu. Mai degrabă ne gîndeam: «De unde să iau mîine lapte pentru copil?» sau «Unde să mă aşez mîine la coadă?» Spuneţi-mi, îmi stătea mie gîndul să mă revolt împotriva lui Ceauşescu, cînd în casă erau şase grade sau cînd mă gîndeam cum să încălzesc baia, ca fetiţa mea să nu facă cistită cînd făcea pipi?“

Decretul a fost în vigoare timp de douăzeci de ani, fără ca cineva să protesteze, să se revolte.

Revistele de atunci pentru femei – de exemplu Femeia – considerau că decizia de interzicere a avortului era întrutotul corectă, deoarece întreruperea sarcinii, pe scară mare, constituie o ameninţare pentru societate. Se prezentau statistici: cu şaizeci de ani în urmă, o familie avea patru copii, acum – mai puţin de doi.

Economia socialistă se bazează pe forţe de muncă pentru a duce povara sistemului. Conform propagandei comuniste, „reproducerea puterii de muncă“ este definită ca „o mare onoare şi datorie patriotică“, iar producţia cetăţenilor va conduce la „înflorirea societăţii şi victoria socialismului în România.“

„Te întrebi dacă tăcerea românilor se datora laşităţii“ – adaugă Maria –, însă nimeni nu uitase cum era pe timpul lui Gheorghiu-Dej, în anii ’50, cînd oamenii dispăreau de pe o zi pe alta. Mureau în lagărele de muncă, de foame şi de epuizare. Patruzeci, şaizeci, o sută, o mie, nimeni nu îi număra. Trăiai cu gîndul că, în clipa următoare, nu va mai fi nici urmă de tine.

Nicolae Ceauşescu ştia, de asemenea, cum să înfrîngă rezistenţa, prin intimidare şi incitarea unuia împotriva celuilalt, astfel încît societatea să se autocontroleze. Poliţia politică secretă vedea şi auzea totul. S-au instalat aparate de interceptat la scară mare, iar acolo unde nu ajungeau, trimiteau oameni. Muncitoarele de la fabrică puteau să se denunţe reciproc. Omul de serviciu al blocului putea să noteze în caiet cine pe cine vizita şi ce fel de geantă avea. Asistenta putea să-l denunţe pe medic – ce face după orele de lucru şi cît cîştigă.

„Mama îmi zicea să-mi ţin întotdeauna gura“ – îşi aminteşte Oana. „Pe nimeni nu interesează grijile tale“ – repeta ea. „Iar dacă interesează pe cineva, asta este doar pentru că ele pot fi folosite împotriva ta.“

„Tuturor le era teamă că sînt ascultaţi şi denunţaţi, tuturor“ – spuse dînd din cap Maria. „Cînd la mine la serviciu începeau să povestească că e frig în casă, că nu se găseşte lapte, carne, că au stat toată noaptea la coadă, ca să cumpere un carton de ouă, mă duceam repede la toaletă şi mă închideam acolo cu cheia. Dacă cineva ar fi spus că eu am fost aia care se plîngea? Tocmai îmi pierdusem soţul şi mi-era teamă că, dacă voi ajunge la închisoare, fiica mea va rămîne singură, nu va mai avea cine să aibă grijă de ea. Deja mă avertizaseră cîndva: «Mai bine staţi deoparte, aveţi o singură fată, ce fată frumoasă! Ar fi păcat să ajungă la orfelinat.»“

Raluca, născută în 1985, are cinci fraţi. Tatăl Ralucăi a fost muncitor, iar mama – croitoreasă. Ca să hrănească familia, mama lucra în fiecare noapte. Toţi copiii ei au venit pe lume după 1966.

„Mama îmi spunea că îi era atît de greu, încît, dacă ar fi putut să scape de următoarea sarcină, ar fi făcut-o. Pentru a rezista, se dezvolta o lume întunecată, cu mituiri, bacşişuri, promisiuni, relaţii, conspiraţii. Trebuia să cunoşti şi să ai încredere. Dar mama nu avea încredere în nimeni şi îi era frică. Dacă ar fi fost închisă, cine s-ar mai fi ocupat de noi?“

Mama Ralucăi a născut patru copii şi, teoretic, avea deja dreptul la avort. Dar în 1984, Ceauşescu a modificat decretul: din acel moment, doar femeile care puteau bifa în lista lor al cincilea copil şi care împliniseră patruzeci şi cinci de ani aveau dreptul să întrerupă sarcina.

Vrînd-nevrînd, spre sfîrşitul anului 1984, mama Ralucăi a născut al cincilea copil.

Apoi imediat a rămas însărcinată, dar nu a băgat de seamă în primele cinci luni, avortul fiind permis doar pînă la sfîrşitul primului trimestru. Şi pe lume a venit Raluca.

În semn de recunoştinţă pentru serviciile sale, mama Ralucăi a primit Medalia Maternităţii, clasa I. Dacă ar mai fi născut un copil, ar fi fost onorată cu Ordinul Gloriei Materne, clasa a III-a. Pentru zece copii, i s-ar fi atribuit titlul de Mamă eroină şi o indemnizaţie unică de două mii de lei, adică jumătate din salariul mediu.

Toţi fraţii şi toate surorile Ralucăi au studii superioare. Raluca vorbeşte fluent patru limbi străine şi traduce literatură engleză în română. Este bucuroasă că face parte dintr-o familie cu mulţi copii, pentru că au avut grijă unii de alţii.

„Nu cred că Ceauşescu ştia de toate astea, de ceea ce se petrecea în România. A fost doar o marionetă în mîinile consilierilor săi. Ceilalţi îi executau ordinele, dar le înţelegeau prost. Dacă Ceauşescu ar fi ştiut cum trăiau oamenii, nu ar fi permis atîta suferinţă.“

„Dar pe tine te-au vrut?“

Ştefan, născut în 1978, este al doilea copil.

„Acasă nu se vorbea despre decret. La şcoală, copiii şuşoteau între ei că există ceva ca un prezervativ, care se pune pe penis şi astfel nu mai faci copii. Că la noi nu se poate cumpăra, de aceea în clase sînt cel puţin cîte patruzeci de copii. Şase Ştefani, şapte Cristiani, cinci Alexandri. Copiii se întrebau între ei: „«Dar pe tine te-au vrut? » Îşi aruncau unul, altuia: «Eşti un avorton!» Nu mă gîndisem niciodată la asta. Părinţii mei erau buni, erau foarte grijulii cu mine, nu aveam motiv să îmi pun întrebarea asta. Însă, o dată, pe cînd eram adolescent, şi încă unul rebel, m-am certat în legătură cu ceva cu tata, iar mama m-a oprit dintr-odată: «Mai gîndeşte-te o dată la ce spui, că, dacă nu ar fi fost tatăl tău, nu ai fost acum pe lume!» Imediat am înţeles la ce se referea. Mi-am adus aminte de tot ce se discuta în pauze, că mamele noastre făceau avorturi acasă, în bucătărie, în baie, pe muşamale. Că nu vorbesc niciodată de asta. Că mai bine să nu le întrebi.

Nu puteam concepe aşa ceva. Mama mea, doctor, educată, o femeie puternică putea face şi ea avort? După cîteva săptămîni, în timp ce gătea ciorba, am întrebat-o dacă a întrerupt vreo sarcină. A ridicat din umeri: «O dată aici, în bucătărie, pe masă, iar a doua oară, pe canapea, în sufragerie.» Şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, a rămas lîngă aragaz amestecînd în oală. Am ieşit din bucătărie şi am plîns. Niciodată nu am mai întrebat-o nici despre decret, nici despre avort.“

După unele surse, se presupune că, în cei 23 de ani de aplicare a decretului, în România au murit, din cauza urmărilor nefaste ale avorturilor clandestine, între 9000 şi jumătate pînă la 10.000 de femei. Datele provin din statistici oficiale, însă mulţi cercetători din Vest consideră că sînt subestimate.

De obicei, femeile năşteau primul şi al doilea copil, şi se hotărau să avorteze cînd îşi dădeau seama că nu aveau cu ce să-l crească pe următorul. Astfel că, în urma femeilor care mureau din cauza complicaţiilor avorturilor, rămîneau copii orfani şi soţi neajutoraţi.

Dan, născut în 1974, este primul copil din familia lui.

„Prietenul meu din generală a crescut fără mamă şi niciodată nu amintea despre ea. De-abia cînd am avut douăzeci şi ceva de ani şi pentru că ne cunoşteam de cînd eram mici, mi-a spus la o băută că mama lui murise la spital, din cauza hemoragiei, pentru că nu vrusese să spună cine i-a provocat avortul. Tatăl lui stătea lîngă patul ei şi o implora să spună că este foarte grav, că altfel va muri şi că el nu se va descurca singur cu copilul. Însă ea se încăpăţîna. Zicea că nu mai voia să trăiască într-o asemenea ţară. Prietenul meu îmi povestea şi plîngea.“

În filmul documentar Decreţeii al lui Florin Iepan, se arată cum erau tratate „trădătoarele naţiunii“. Femeile, care mureau ca urmare a avorturilor clandestine, erau supuse oprobriului public în universităţi şi în fabricile în care lucrau. Situaţia a culminat în 1985, cînd autorităţile au ordonat ca, după moartea unei tinere muncitoare dintr-o fabrică de textile din Bucureşti, cortegiul funerar să fie oprit sub ferestrele fabricii. Muncitoarele aveau să vadă cu propriii ochi cum se putea sfîrşi un avort ilegal. Totul s-a petrecut sub privirile celor trei copii ai moartei, care plîngeau şi strigau: „Mamă!“

I-am întrebat pe români despre documentarul lui Iepan şi puţini l-au văzut. La televizor a fost prezentat o dată în 2004, după ora 22. Nu a suscitat nici o discuţie ulterioară. Subiectul avorturilor forţate a fost dat uitării.

„Oamenii nu vor să se gîndească la asta“ – spune Oana. „Este o dramă a întregii societăţi, pe care toată lumea ar vrea să o şteargă din conştiinţă. Toţi au suferit din această cauză, toţi. În afara familiei Ceauşescu şi a apropiaţilor lor, nu a existat familie care să nu fie afectată.“

Gheaţa a fost spartă abia la apariţia filmului 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, în 2007, care relatează povestea unei studente însărcinate şi a prietenei sale, care trec prin iadul comunismului din România, încercînd să organizeze un avort clandestin. Bărbatul profită de „situaţia de urgenţă“, care necesita eliminarea sarcinilor avansate, tratînd în mod abject şi violîndu-le pe ambele fete. Rolul felcerului autoproclamat este interpretat de Vlad Ivanov care, după succesul internaţional al filmului, a devenit unul dintre cei mai populari actori români.

„Cristian ţinea ca filmul să fie vizionat de cît mai multe persoane, astfel că a organizat un «cinema itinerant», mergînd cu filmul prin sate şi orăşele“ – povesteşte Vlad Ivanov.

Chipul lui Ivanov era străpuns de suferinţa femeilor.

„Cînd lucram la rol, mi-a trecut prin minte că îl jucam pe dracul, adaugă el. Mai tîrziu însă, s-a dovedit că femeile nu vedeau în mine actorul, ci doar personajul din film, omul care a provocat avortul. Deseori izbucneau în plîns cînd apăream. Le aduceam aminte de teama şi disperarea lor. Îmi amintesc o întîmplare pe cînd eram în Tel Aviv. În sală rula filmul, eu şi Cristian ne-am aşezat în cafeneaua cinematografului. Brusc din sală iese în grabă o femeie. S-a uitat la mine, a rămas ca înlemnită şi a început să plîngă în hohote. Am aflat, după aceea, că era o evreică, care a trăit în România în timpul lui Ceauşescu, trecînd de multe ori prin acest infern. A luat loc lîngă noi şi ne-a povestit totul. Ne era cunoscută povestea, toate erau la fel; cu toate acestea, ne-au dat lacrimile.

Nu voi uita toată viaţa cum Cristian a adus o moaşă, ca să ne arate cum se introduce sonda în uter ca să provoace contracţii. Trăgea dintr-o ţigară, făcîndu-ne demonstraţia ca şi cînd ne-ar fi explicat cum se fierb ouăle. Am întrebat-o dacă nu i s-a părut niciodată şocant ceea ce făcea. A dat din umeri: «Am făcut asta de sute de ori, am fost în închisoare, apoi iar am făcut. Mi-am făcut-o şi mie de cîteva ori, de douăsprezece, paisprezece ori, cine stătea să numere!» Şi a continuat să fumeze. Ne-am cutremurat amîndoi.“

Avorturi în închisoare

Gabriela, 50 de ani, este de profesie ingineră, iar pentru femeile care aveau nevoie de ajutorul său conta doar faptul că unchiul său era medic. Gabriela avea să le ajute.

„Regula întîi: nu făceam niciodată avortul acasă la unchi, pentru că, evident, era urmărit. Închiriam camere sau chiar fetele găseau locuri sigure. Ne străduiam să procurăm anestezice, dar nu reuşeam întotdeauna. Fetele erau foarte curajoase. Hotărîte. Ţipau, fiindcă era o durere îngrozitoare. Dar ştiau că trebuie să reziste. Cîteodată îmi amintesc acele ţipete. Doar ţipetele, pentru că am uitat deja feţele lor.

Şi eu am trecut prin două întreruperi de sarcină, dar de patru ori am procedat în felul meu: imediat ce vedeam că îmi întîrzia menstruaţia, chiar şi cu cîteva zile, beam cîteva pahare pline cu vin şi mă duceam în baie şi îmi turnam apă fierbinte pe tot corpul. Este o durere monstruoasă, doare atît de tare, că pur şi simplu nu mai poţi respira, dacă eşti treaz nu poţi suporta. Dar metoda funcţiona de fiecare dată.

Unele femei aveau aproape douăzeci de avorturi, pentru ele era deja rutină: muşamaua, apa fierbinte, chiuretajul, înapoi acasă. Gîndiţi-vă că nu ştiu femeie care să fi vrut mai mult de doi copii. Poate la sat, acolo era mai greu, dar la oraş femeile găseau mereu un mijloc să ocolească legea.

Nu e de mirare că le suspectau pe toate, oriunde ar fi trăit. Muncitoarele din fabrici erau obligate să se prezinte la controale ginecologice, pe motiv că le examinează uterul, ca să depisteze cancerul, dar ei căutau fetuşi. Te duceai la doctor că te durea un dinte şi ajungeai pe scaunul ginecologic că «trebuie să verificăm să nu fiţi însărcinată, ca să nu afecteze medicamentul copilul.»

În final, unchiul meu a picat, pentru că sustrăsese de la spital instrumente pentru avort şi l-au descoperit. A primit cinci ani, ca să dea exemplu. Dar ştiţi ceva? Timp de cinci ani, cît a stat la închisoare, nu a încetat să facă avorturi. Paznicii îi aduceau nevestele, fiicele, cunoştinţele. Vă puteţi imagina aşa ceva? Un om stă închis în celula sa pentru avorturi ilegale şi în celula aceea i se aduce oala cu apă fierbinte ca să sterilizeze instrumentele.“

Mortalitate şi libertate

La începutul anului 1988, Ceauşescu anunţa naşterea cetăţeanului care completa 23 de milioane.

„Sîntem oameni liberi şi stăpîni ai propriului nostru destin“ – îşi anunţă dictatorul poporul. „Avem o ţară minunată, cu o economie foarte dezvoltată, în plin proces de modernizare.“

Mesajul către popor ocupă aproape tot timpul de antenă din ziua aceea. Ţinînd cont de ritmul galopant al crizei, emisia de televiziune are loc doar două ore pe zi, de la ora 20 la ora 22. În rest, ecranul este negru. 

Malgorzata Rejmer este laureată a Premiului Planete Doc Review pentru reportaj scris în 2008. Recent, Editura Czarne i-a publicat seria de reportaje Bukareszt. Kurz i krew/Bucureşti. Praf şi sînge. Fragmentul de mai sus face parte din această carte. 

traducere din limba polonă de Valentina SANDU

Foto: S. Klimkowski, wikimedia commons