Nu mai știu cine a spus (un prozator sud-american, dar îmi scapă acum exact cine) că literatura e imaginația în flăcări. Sigur că e și asta – dar, pentru mine, literatura e mai curînd memoria în flăcări.
Aflu, din cartea lui Peter Wohlleben despre viața sufletească a animalelor (da, sufletească – fiindcă e o încercare de demonstrație biologică a existenței sufletului) (cum e, în fond, toată literatura), că modul în care se transmite epigenetic trauma de la o generație la cele succesive e prin adăugarea pe gene a unor grupe de metili („methyl groups”, zice el, sper că traduc bine) care poartă în ei memoria traumei.
Adică pe genele mele s-a adăugat un Tata miniatural & spînzurat, făcut numai din metili întunecați & strălucitori, cam ca micile schelete fosforescente de agățat la breloc – și el, acest Tata metil & fosforescent, se va transmite de la o generație la alta, breloc depresiv agățat de genele noastre, ale Vancilor.
Și cine știe cîte alte brelocuri traumatice mai trag după ele genele mele prea îmbibate de atîtea morți înainte de vreme – bunicul din partea lui tata a murit cînd tata avea opt ani (era lăcătuș la Arsenal, o explozie a unui tub de oxigen a făcut ca inima să-i explodeze în el de spaimă, lăsînd după el opt copii orfani – tata era al doilea cel mai vîrstnic dintre băieți), bunica din partea lui tata a murit cînd el avea cincisprezece ani (boală, dar nu știu care anume – și nici nu mai am de unde să aflu), bunicul din partea lui mama a murit după ce un buștean scăpat din circular i-a zdrobit creierul, bunica din partea mamei a murit cu scleroză în plăci – atîtea morți, fiecare dintre ele un strat în plus de fosfor metilic pe brelocurile atîrnate de genele mele supraîncărcate ca un pom de Crăciun suicidar.
Iar cittavrti-ul din capul meu, zgomotul de fond neîncetat care mă omoară de atîta vreme – e doar clinchetul vesel al brelocurilor ăstora traumatice & strălucitoare. Nu sîntem doar „miez de stele stinse”, cum spune Sagan (Carl, nu Françoise) – ci și miez de metili tanatofori arzînd nestins.
O să vă duc cu mine în mormînt, brelocuri suicidare. Și acolo n-aveți decît să zdrăngăniți cît vreți. Va fi doar între voi & oasele mele. Să vedem care dintre noi va zdrăngăni mai drăguț & atroce. Dar metilul vostru liric va muri cu mine.
(Iar dacă poezia e într-adevăr zdrăngănitul ăsta drăguț & atroce – atunci vom face poezie pînă ni se va cere să ieșim din morminte.)
(Metilii poeziei strălucind deasupra mormintelor ca flăcări deasupra comorilor blestemate.)
Eliot i-ar fi spus cîndva lui Berryman că nu mai poate să citească ziarul – fiindcă e prea emoțional. Îl înțeleg perfect – sufletul nostru, făcut să capteze emoții, nu rezistă la ele. Cu cît e mai antrenat să le capteze, cu atît se rupe mai catastrofal sub intensitatea lor. Omul nu rezistă emoțiilor care-l fac om – e cel mai grav viciu de construcție al nostru.
Mi-am adus aminte de vorba lui Eliot cînd am citit acum despre preotul maquisard din Antimemoriile lui Malraux – care-i spune scriitorului că, după cincisprezece ani de confesiune, tot ce a învățat mai prețios e că oamenii sînt mult mai nefericiți decît cred ei înșiși. M-au bușit simultan rîsul & lacrimile – omul e un animal prea emoțional, de aici îi vine tot răul –, preotul, sînt sigur, fugise în Rezistență ca să scape. Războiul e mai suportabil decît confesiunea. Decît memoria. Iar cînd memoria respectivă devine literatură, cînd se autoinflamează ca să devină literatură –, ei bine, atunci materia întreagă a lumii devine prea emoțională.
Trebuie să scapi ca să poți povesti. Să fugi din fericirea ta de om – pentru a spune poveștile despre om. Așa îi spune și Hamlet lui Horațiu, în final, chiar înainte ca prințul freudian să moară: absent thee from felicity a while and tell my story, pleacă din fericirea ta un picuț ca să-mi poți spune povestea. Oamenii sînt mai nefericiți decît cred ei înșiși – și numai cine-și părăsește fericirea poate povesti nefericirile lor. Trebuie să devii emoțional pentru emoționali. Să absentezi din fericire – pentru cei prezenți în nefericire. Să te distrugi – ca să poți povesti despre distruși.
În ce mă privește, n-am curajul ăsta – și de aia mă tot îndes în fericirea mea precum un mort terifiat care se tot îndeasă din răsputeri în sicriu.
Radu Vancu este scriitor, traducător și conferențiar la Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu.
Credit foto Radu Vancu: Rareș Helici
