La începuturile carierei sale de comediant, în timpul unui show la Murray Franklin`s Club din Miami, Don Rickles, poreclit mai tîrziu „Mr. Warmth“, l-a zărit în public pe Frank Sinatra (pe care încă nu-l cunoștea, cei doi însă urmau să dezvolte o frumoasă și de durată prietenie) și ca întotdeauna nu s-a putut abține: „Te-am văzut în filmul The Pride and the Passion și vreau să-ți spun că tunul a jucat foarte bine“, şi a continuat: „Simte-te ca acasă, Frank. Lovește pe cineva!“ (aluzie evidentă la prieteniile sale cu diferiți membri ai mafiei italiene). Acestea au rămas pînă astăzi cele mai celebre glume despre Sinatra făcute în public. Probabil printre singurele, pentru că despre Rickles s-a spus deseori că ar fi singurul om care are curajul să-l ia peste picior pe celebrul artist sau care reușea să-l facă să rîdă.

Născut în 1926, Rickles și-a trăit apogeul în anii ’60-’70, cînd Statele Unite treceau prin cele mai complicate, violente și de amploare mișcări sociale pentru drepturile omului și ale minorităților, în special ale afro-americanilor. „Tu ești catolic“, către Dean Martin, „eu sînt evreu și Sammy, tu ești negru. Îmi pare rău“, poanta din 1975 din cadrul show-ului de televiziune The Dean Martin Celebrity Roast, în care diferite personalități pop erau insultate (venise rîndul lui Sammy Davis Jr.), nu doar că e una dintre cele mai „lejere“ (spre deosebire de: „Aș prefera să nu mă atingi, Sammy, voi ruginiți“ sau „Iubesc oamenii de culoare, avem nevoie de voi pentru că nici un evreu n-ar construi un tren“), dar reprezintă tocmai acea dualitate de finețe a unei glume reușite: rîsetele sînt declanșate de ironia cu care-l compătimește, însă printr-o sclipire Rickles își schimbă tonul vocii și expresia într-una gravă, iar acel „Îmi pare rău“ devine metaforă subtilă.

Vorbim despre omul care îl lua în brațe și îl săruta pe Sammy Davis Jr. de cîte ori îl întîlnea. Oriunde, oricînd, în direct la orice televiziune, pe orice scenă. Ne aducem aminte și de Frank Sinatra care în anii ’40, la începuturile carierei sale, condiționa promoter-ii și organizatorii ca membrii de culoare ai trupei sale să doarmă în același hotel unde era găzduit el. Gesturi care în zilele acelea însemnau cît un marș pentru drepturile omului sau (poate) chiar mai mult de-atît.

Cu patru ani înainte de roast-ul lui Davis Jr., în timpul unui show care se găsește integral pe YouTube sub denumirea Live and smoking, Richard Pryor, puștiul teribil al comediei, reprezentant al noii generații alături de George Carlin și de alții, după o (auto-)ironie mitralia scurt și memorabil despre libertatea orientării sexuale (Pryor a avut relații bisexuale în tinerețe). Mai întîi: „Să nu faci niciodată sex cu un poponar (faggot). Serios, vreau să rămînă chestia asta pe film, o spun către toți bărbații americani: nu faceți sex cu un poponar pentru că minte. Ei zic mereu: «N-o să afle nimeni»“. Apoi, șocant, totul se întoarce la 360 de grade: „I-am supt-o unuia. Poți să-ți faci un obicei din asta. Să devii dependent de sexul oral. Poți s-o faci doar de două sau de trei ori. După aia deja te obișnuiești“.

De la Mao la Comedy Central

Termenul de „corectitudine politică“ era folosit sarcastic de către stîngiștii anilor ’60 (referința însăși e ironică, termenul fiind împrumutat de la Mao Zedong) pentru a semnala tocmai dogmatismul, intoleranța sau conformismul în rîndul celor cu aceleași convingeri politice. Aflăm asta din spusele lui Ruth Perry, profesoară de literatură la MIT, feministă și activistă pentru drepturile civile, dar și din studiul To Reclaim a Legacy of Diversity: Analyzing the ’Political Correctness’ Debates in Higher Education, scris de Debra L. Schultz, scriitoare și profesoară, directoare de programe care susțin drepturile și egalitatea femeilor în societate la Open Society Institute, dar și o figură importantă cînd vine vorba despre teoretizarea și documentarea relațiilor dintre evrei și afro-americani. Toni Cade Bambara, celebra activistă afro-americană, susținea într-un eseu din 1970 că oricît de „corecți politic“ ar fi crezut prietenii ei bărbați că ar fi, mulți dintre ei nu izbuteau să recunoască dificultățile femeilor de culoare. Termenul era atît de ironic, încît printre primele persoane care s-au organizat împotriva lui a fost grupul feminist Lesbian Sex Mafia, care în 1982 susținea un miting împotriva feministelor care condamnau pornografia și practicile BDSM. Marșul se numea „Speakout on Politically Incorrect Sex“.

Orice cruce a normalității și corectitudinii vine cu păcatele sale, dacă ar fi să reinterpretăm gluma aceluiași Pryor despre religie: „Sînt religios. Obișnuiam să merg în biserici protestante. Mă și căcam pe mine de frică, din cauza muzicii ăleia ciudate. Te aștepți ca în orice moment să sară Dracula pe tine. Dacă ar face-o, i-aș arăta o cruce. E alergic la căcaturi din astea“. Să nu uităm că tot niște autoproclamați progresiști au adus prohibiția în Statele Unite. Nici ei nu prea aveau simțul umorului. Iar umorul îmi place să-l văd în vorbele lui Bob Hope: „Am văzut ce poate face rîsul. Poate transforma lacrimi aproape insuportabile în ceva suportabil, chiar plin de speranță“.

În 1993, Larry King îl întreba pe Don Rickles cum face față criticilor venite din partea susținătorilor corectitudinii politice. „Știi că asta fac de 40 de ani, fac mișto de viață și de oameni. Fac mișto de toată lumea. Ce-i amuzant e amuzant (Funny is funny). E job-ul lor să spună că sînt incorect politic.“

Prinsă la firul ierbii în campusurile americane și făcută celebră de către media (în Forbes sau Newsweek se folosea termenul peiorativ „Poliția minții“ – Thought Police), apoi mestecată de neoconservatori și de extrema dreaptă ca fiind un program politic extrem de stînga (de-aici porecla de „neo-marxiști“ pe care o găsim astăzi și în social media mioritică), menit să controleze mințile studenților întru convingeri totalitare (!), corectitudinea politică devenea spre sfîrșitul anilor ’80 și la începutul anilor ’90 „vedeta zilei“: subiect de dispută națională. Obscurul și ironicul termen ajungea astfel să fie luat în serios în rîndul conservatorilor (și mai departe), iar mai apoi tocmai de către faux progresiști în arte sau entertainment. Așa am ajuns, în mileniul al treilea, să dezbatem, spre exemplu, dacă Alec Baldwin are dreptul, pardon, dacă e „corect“ să joace rolul unui orb.

În 2012, Don Rickles era cenzurat în timpul unui omagiu adus lui Shirley MacLaine, realizat de American Film Institute. Gluma scoasă din program: „Președintele Obama e un bun prieten. A fost la mine acasă ieri, dar s-a rupt mopul“. Eu, unul, am rîs.

Mai aproape de zilele noastre, Dave Chappelle, într-o revenire de formă și foarte preocupat de corectitudinea politică și de expresiile sale din ultimii ani post-social media, post-BuzzFeed, a făcut trei show-uri în doi ani, iar Netflix le-a produs: Equanimity și The Bird Revelation în 2017, Sticks & Stones anul acesta. Al doilea dintre ele începe astfel: „Cîteodată, cel mai amuzant lucru pe care-l poți spune e crud (mean). Știți ce zic? Te afli într-o poziție dificilă. Spun multe lucruri rele, dar trebuie să țineți minte un lucru: nu o fac cu răutate. O spun pentru că e amuzant. Și multe lucruri sînt amuzante pînă cînd ți se întîmplă tocmai ție“.

În Sticks & Stones, după ce imită ironic vocea publicului preocupat să caute orice greșeală a persoanelor publice pentru a o folosi împotriva lor, Chappelle trece la o secvență despre Kevin Hart și scandalul creat în jurul său iarna trecută, cînd mai multe voci & organizații LGBTQ au pus presiune pe Academia de Film Americană să caute altă gazdă la Premiile Oscar, din cauza unei glume din 2010, în care Hart îi spunea băiatului său să se oprească din anumite activități „pentru că astea sînt gay“. „That’s why I don’t be coming out doing comedy all the time, ’cause y’all niggas is the worst motherfuckers I’ve ever tried to entertain“, trage concluzia Chappelle.

Ceva mai tîrziu, urmează o serie generoasă despre aceeași comunitate. Gluma care iese în evidență e cea despre un moment în care lui Chappelle, pe vremea cînd făcea Chappelle Show pe Comedy Central, departamentul de Standards & Practices al televiziunii i-a recomandat să nu folosească cuvîntul „faggot“ („poponar“). A întrebat de ce poate folosi „nigger“ („negrotei“), însă nu şi „faggot“, și i s-a răspuns: „Well, because you’re not gay“. Replica lui: „Well, I’m not a nigger either.“

Firește că putem considera unele momente neinspirate. Sau poate chiar mai mult de-atît. Martin Lawrence, deseori obositor și rudimentar, în Runteldat, show-ul său din 2002, a avut un rant (diatribă) ostil și dezechilibrat despre imigranții musulmani, într-o secvență în care agresivitatea față de un personaj imaginar, Hakbim, într-un aeroport înaintea îmbarcării, ar fi putut fi amuzantă, dacă n-ar fi fost categorică: „Don’t start no shit when we get on this plane. I will knock your motherfuckin ass the fuck out“. Mai demult, Chris Rock, într-un show produs de HBO în 1996, Bring the Pain, a creat o întreagă secvență care a rămas cunoscută ca „Niggas vs. Black People“, în care Rock se bazează exclusiv pe un rasism interpersonal și pe elitism (mimate și caricaturale, firește) vizavi de propria rasă. Într-un interviu din 2005 explica de ce nu a mai folosit niciodată acea bucată: „Unii oameni rasiști au considerat că pot folosi justificat termenul nigger“.

Arta e politică. Poate avea ecouri sau chiar consecințe în societate, într-un grup restrîns sau, dimpotrivă, în mainstream. Poate fi (re)interpretată diferit în funcție de sensibilitățile, interesele sau „agendele“ fiecăruia. Poate fi sarcastică, complexă sau, dimpotrivă, intolerantă sau grosolană. Dar tocmai datorită acestei libertăți a dezechilibrului se echilibrează de la sine, în funcție de context, dar și de reacții. Nu datorită vreunui Birou de Moravuri, fie el și imaginar. Pentru că comedia ne face egali.

Mihai Tița este jurnalist. Poate fi citit pe blog-ul personal Supraelastic.ro.

Foto: Don Rickles (dreapta), alături de Roosevelt Grier, în emisiunea Kraft Music Hall, 1968. Sursa: wikimedia commons