Europei nu-i lipsesc simbolurile. De la imn, drapel, la părinţii fondatori şi cetăţenia semifictivă, o ducem destul de bine cu metaforicul presupus a ne consolida conştiinţa-de-a-fi-împreună. Crearea unei simbolistici care să accentueze această conştiinţă a unităţii europene a fost de la început o politică asumată explicit de liderii europeni.

Europei nu-i lipsesc nici poveştile, nici istoriile; sau naraţiunile ori meta-naraţiunile (cum se zice de cînd cu postmodernismul). De la răpirea nimfei Europa la Europa încoronată ca regină a lumii în Cosmografia Universală a lui Sebastian Münster (1588), apoi la frumoasa poveste a reconcilierii istorice franco-germane şi a sfîrşitului definitiv al războiului pe acest continent avem, nu-i aşa, 28 de secole de Europa. Cu toate astea, parcă simţim uneori că nu-i suficientă Europă, şi atunci apar chemări către o „relansare“ a unui proiect pe care ne ferim să-l numim „federal“, dar căruia nu-i putem găsi un (alt) corespondent în taxonomia regimurilor politice.

S-au înmulţit, în ultimii ani, apelurile pentru „salvarea“ Europei. Asta arată că sîntem din ce în ce mai conştienţi că ceva nu-i în regulă. Tratatul Constituţional, de altfel, a fost tot rezultatul unui proces în care din ce în ce mai multe voci cereau „mai multă Europă“ (apropo: aţi mai auzit pe cineva pronunţînd cuvîntul „constituţie“ cu referire la Europa, de la marele eşec din 2005?). În 2012, în plină criză, doi oameni politici foarte cunoscuţi, membri ai Parlamentului European (germanul ecologist Daniel Cohn-Bendit şi belgianul liberal Guy Verhofstadt) lansau un apel, foarte similar în conţinut cu ideile mişcărilor federaliste de la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, către o depăşire istorică a statului-naţiune, către un fel de „revoluţie post-naţională“ („Débout l’Europe! Manifeste pour une révolution postnationale en Europe“). Cu oarece vîlvă mediatică, dar fără alte urmări.

Cel mai recent din această serie este manifestul „A New Narrative for Europe“. E o declaraţie frumoasă, scrisă de un grup de mari intelectuali şi artişti europeni, la iniţiativa Comisiei. Ceea ce ne face să zîmbim, aici, în Est, unde cunoaştem foarte bine tradiţia proiectelor intelectuale, stimulate de la vîrful politicii. Textul vorbeşte despre valori, despre principii, despre faptul că Europa este o stare de spirit şi despre importanţa culturii ca liant al cetăţenilor europeni, dincolo de chestiunile economice şi financiare. Toate acestea, într-o Europă în care afişele electorale cu pericolul reprezentat de instalatorul polonez care va lua locurile de muncă ale francezilor aduc oamenii la vot; în care germanii sînt nemulţumiţi că, în timp ce ei muncesc şi fac să duduie economia europeană, grecii stau cu burta la soare şi profită de pe urma lor; în care discursul media din Marea Britanie înfăţişează masele de români care urmau să invadeze Albionul, după liberalizarea pieţei muncii.

Unul din fenomenele care caracterizează cel mai bine evoluţia construcţiei europene este prăpastia dintre ce s-a sperat iniţial şi ce s-a negociat ulterior. Cel mai bun exemplu este chiar momentul fondator, începutul anilor ‘50, cînd curentul federalist atinsese un maxim în societatea civilă europeană. Atunci, ideea că statul-naţiune este principala sursă a războaielor, că el trebuie aşadar să fie depăşit prin crearea unei federaţii, era o adevărată mantra pentru elitele intelectuale europene. Şi tot ce s-a reuşit a fost o Comunitate a Cărbunelui şi Oţelului (care, pe de altă parte, a fost baza a ceea ce nu ezit să numesc cel mai reuşit proiect politic al secolului al XX-lea). Numeroase momente de acest tip – planuri entuziaste şi ambiţioase, urmate de negocieri care coboară nivelul realizărilor în practică la cel mai mic numitor comun al statelor, iar în cele mai rele cazuri, urmate la rîndul lor, de scrutinuri populare care taie tot entuziasmul iniţial, fiind adevărate voturi de blam la adresa decidenţilor – au punctat evoluţia Uniunii. Însă, pentru ca orice evoluţie să fie posibilă, este necesar ca, dincolo de frumoasele declaraţii de principiu, să existe voinţă politică, proiecte cît se poate de concrete şi oameni capabili să pună aceste proiecte în practică. Din păcate, s-au înmulţit apelurile, dar s-au rărit proiectele concrete. Nu numai că nu există proiecte noi, dar majoritatea politicilor europene se află în impas, iar marile figuri politice, care să le transpună în practică, strălucesc prin absenţă. De aceea, este foarte probabil ca „noua naraţiune pentru Europa“ să rămînă un moment festiv care, desigur, ne emoţionează, după care ne întoarcem la treburile noastre (recesiunea, şomajul, problemele din Ucraina, problemele din Orientul Mijlociu, energia etc.).

Dintre toate declaraţiile cu încărcătură simbolică pentru Europa, preferata mea rămîne cea a lui Schuman: „Europa nu se va face dintr-odată, şi nici într-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete care să creeze mai întîi o solidaritate de fapt.“ Robert Schuman a spus asta în 1950 şi s-a apucat imediat de treabă. Să vă văd, domnule Barroso! 

Ruxandra Ivan, dr. în ştiinţe politice, Universitatea Liberă din Bruxelles, este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.