„Uite nebunul!”, striga mulțimea din Florența, încercînd să stingă lumînarea lui Ranieri, eroul Selmei Lagerlöf. Dacă el mergea cu spatele, călare pe-o mîrțoagă, luptîndu-se să apere de vînt o biată flacără, nu putea fi decît un nebun. Nimeni nu bănuia că lumina era sfîntă și fusese adusă tocmai de la Ierusalim.

„Doar urlă, ca o nebună!”, a zis infirmiera. „N-a dormit tot etajul din cauza ei.”

„De-acum n-o să mai poată vorbi”, a adăugat doctorul. Mama tocmai trecuse de un nou atac cerebral. Ca să fie mai ușor, ne-a sfătuit medicul, am putea-o interna într-un centru. Altfel o să ne facă viața un calvar. Tata a rostit un nu apăsat și-a cerut externarea. Sînt dureri neurologice, ni s-a mai zis, urletele nu se asociau neapărat cu durerea, ci mai curînd cu automatismul unui creier distrus. Cinci medicamente i-au completat medicația, fără sedare permanentă chiar avea să fie totul insuportabil.

Trecuseră deja multe luni de la acest episod, tocmai intram în februarie. Mama nu murise nici în trei zile, nici în două săptămîni. Striga destul de rar și n-o făcea decît din nevoia de-a transmite ceva. Înăuntrul ei se făcuse cel mai mare întuneric, dar uite că, din vreme în vreme, mama știa cum să dezghioace lumina. Se-apuca de ea ca de-o frînghie, urla, nu mai voia să se răstoarne în hău. Ca o alpinistă care se desprinde de pe cel mai înalt vîrf, mi-am zis urcînd spre cancelarie. Tot cade, pînă nu mai știe dacă nu cumva se duce de fapt în sus, căci poate nici nu e alpinistă, ci doar o fetiță în fața unui pervaz plin de flori pe care mama ei tînără, în timpul războiului, nu contenește să le ude. Cum de mă gîndeam la cît de vulnerabilă e realitatea, n-aș putea spune. Poate pentru că avusesem un curs de scriere creativă și imaginasem alături de copii niște simțuri care nu există. Rămăsesem ultima din școală, așa că urcam să verific dacă erau oprite computerele. Mobilul, ținut pe silent pînă atunci, a pîlpîit o clipă. Între două apeluri străine, am dat de cel de la sora mea, repetat. Inima a început să-mi bată mai tare, îmi era groază de telefoanele astea venite de la cei apropiați. Noroc c-au intrat mesajele: „Mama urlă”. Am răsuflat ușurată, bine că nu era mai rău. „Nu mai am medicamente“, am citit mai departe. „Doctorul de familie nu-i scrie rețeta. Poate dai tu un telefon.” Am sunat-o imediat, cum adică nu voia să-i prescrie pastilele? Îi explicase că medicamentele mamei erau cu acțiune psihică, aveau efecte secundare și dădeau dependență. Fără o nouă recomandare de la specialist, el, domnul Varga, n-avea ce să facă. Dar de unde consultație de pe-o zi pe alta? Pe mama nu îndrăzneam nici s-o scoatem din casă, darămite s-a transportăm 60 de kilometri, peste munți, pînă la spitalul unde se afla neurologul.

„Mai rămîneți?”, m-a strigat portarul. „Dau repede un telefon și, gata, vă las să închideți școala.” Am căutat în agendă, ciudat, de ce nu găseam numărul medicului? Sigur îl aveam pe undeva, doar mai vorbisem cu el. Mama urla acasă, iar eu, la 500 km depărtare, mă uitam la fulgii ce începuseră să cadă. Pe cine să apelez? Aproape singur s-a format numărul unui fost coleg care locuia chiar lîngă cabinetul medical. Nu mi-a răspuns. Am scris repede un sms, urgență, te rog, îmi trebuie telefonul doctorului Varga. Mi-am pus paltonul și, cînd să ies, am auzit piuitul. N-avea decît numărul... doamnei Varga. Sînt cutare, ziceam după doar cîteva clipe, și am o rugăminte uriașă la dvs., vă sun tocmai din București. „Sînteți chiar Ioana Nicolaie?”, s-a mirat ea. „Cea care a scris Pelinul negru?” Exact. Ce ciudat, nu-i venea să creadă. De vreo două zile, chiar dacă nu ne cunoșteam, plănuise să ia legătura cu mine. Avea să-mi explice imediat, mai întîi să-i zic eu de ce-o sunasem. I-am spus despre mama, despre domnul Varga și rețetă, despre medicamentele fără care nu ne puteam descurca. Avea să rezolve într-o clipă, doar să rămîn pe fir. Pe soțul ei, domnul Varga, l-a sunat de pe fix. După cîteva minute nesfîrșite, cînd începusem să transpir, am auzit-o din nou. „Sînt pur și simplu uimită”, mi-a zis. „Știți, chiar erați singura variantă pe care-o mai aveam.” Cu medicamentele să stau liniștită, nu era nici o problemă. Domnul Varga deja luase legătura cu sora mea, avea să se rezolve-n seara asta... Pe cînd ce voia ea să-mi spună, ei bine... Și mi-a povestit cam vreo jumătate de ceas despre un băiat din Cluj, Matei, care locuia pe-aceeași scară cu un profesor, prieten de familie, pe care, de necrezut, ea, doamna Varga, îl vizitase cu vreo săptămînă în urmă. Îl găsise tare amărît, căci copilul acesta care împlinise de cîteva zile optsprezece ani tocmai își pierduse mama. Femeia murise de cancer, se stinsese în nici două luni. Iar soțul ei decedase la fel, cînd băiatul era mic. Lucraseră amîndoi la o fabrică de mase plastice. Bietul Matei devenise major, avea Bac în cîteva luni și rămăsese orfan de ambii părinți. Dar asta ar fi fost cum ar fi fost dacă mama n-ar fi luat un credit mare sperînd că se va putea trata. Banii se duseseră, iar apartamentul cu care girase urma să fie preluat de bancă. Prin urmare, Matei avea să fie azvîrlit pe stradă.  De unde să facă el rost de 20.000 de euro, cît era datoria? Profesorul nu știa cum să-l ajute pe băiat, se dusese la biserică, poate făceau chetă enoriașii, își întrebase studenții, bătuse și la ușile vecinilor. Mai mult decît pentru înmormîntare nu făcuse rost. Necazul o tulburase peste măsură pe doamna Varga, de-aceea, după ce și-a implicat și ea pacienții și prietenii, fără mare folos, a început brusc să se gîndească la mine. Poate și pentru că citise despre Pelinul negru într-o revistă. Mă ruga să fac ceva pentru Matei, orice, doar să nu-și piardă, nefericitul, și casa.

După două zile, duminică, l-am sunat pe profesor. Am vorbit mai mult de un ceas încercînd să înțeleg totul cît mai în amănunt. În postarea pe care-am făcut-o mai tîrziu pe Facebook, am scris despre Eu cu cine rămîn?, primele cuvinte rostite de Matei cînd a primit vestea morții mamei. Și despre cîinele pe care nici nu mai avea cum să-l îngrijească. Și despre credit, și despre suferința fără sfîrșit, despre trăsnetul care poate lovi din senin, pe unele mame le ia, pe altele le lasă să urle. N-a fost nevoie decît de-o zi pentru 8.000 de share. Banii s-au strîns în trei zile.

În vacanța aceea de februarie, am stat continuu la computer și-am răspuns la mesaje. Cineva de lîngă mine purtase lumina cu spatele, iar Altcineva, din afară, fracturase realitatea. Pe Matei l-am întîlnit mai tîrziu, la Cluj, unde lansam Pelinul negru. Odată, la un Paște, mi-a trimis o poză cu el și cățelul lui. Era student, lucrurile se-așezaseră. Ce lucru misterios e lumina, mi-a scris la sfîrșit pe WhatsApp. El cred că știa cel mai bine despre ce era vorba.