Mă gîndeam într-o noapte, în rocoteca din Buzău, că treaba aia cu „Make love, not war!“ ar fi putut căpăta putere de poruncă într-o ipotetică evanghelie a blugilor. Nu că blugii ar fi avut nevoie de vreo biblie, enciclopedie sau alte chestii de-astea pretenţioase, doar că voiam să mă dau deştept în faţa unora mai ameţiţi decît mine. Toţi cei pe care voiam să-i îmbrobodesc purtau blugi, se înţelege, dar flecăreala părea să nu ducă la nimic. Oricum, ce mai erau blugii atunci, în anii ’90? Îi purtau şi depeşarii, unii chiar la fel de evazaţi cum erau cei ai hipioţilor, alţii aveau doar blugi Pyramid, scumpi, pentru că îi găseai greu chiar şi în ’90-’91. Dintr-odată, luat la bani mărunţi, adică pe ce mă bazez, am început să dau din colţ în colţ, în întunecimea zgomotoasă a rocotecii. Gura mi-o luase pe dinainte, nu prea aveam argumente pentru aşa-zisa mea teorie scăpată pe sub mînă, aşa că m-am cărat dintre ei. Unde mai pui că nici nu purtam blugi. Eram un apostol al raiaţilor. N-am mai dat pe-acolo, şi nu pentru că m-ar fi luat drept un agitator în lumea blugilor asortaţi iilor de pînză topită sau tricourilor negre cu imprimeuri morbide. De fapt, nici n-am mai încercat să dezvolt vreo teorie. Pur şi simplu, aşa se întîmplase, ca atîtea alte lucruri, să nu mai calc locul ăla. În schimb, am ciulit urechea de fiecare dată cînd mai venea vorba de blugi. Şi, mai ales, mi-am amintit, încet-încet, una-alta, întîmplări şi vorbe distilate.

În una din primele mele amintiri stau pe holul unui hotel din Saturn împreună cu alţi copii. Încercăm să ne uităm pe gaura cheii. Bineînţeles că e una din distracţiile noastre favorite. De dincolo de uşă se aude o chitară, voci amestecate, pălăvrăgind sau fredonînd. Cînd ne apropiem ochiul, fumul de ţigară ne îndepărtează instantaneu. Ceva ne respinge, ceva ne atrage. Schimbăm placa. Ciocănim, apoi o luăm la goană chicotind. Uşa se deschide şi paşii mari ne ajung. Tipul bărbos mă prinde şi mă ia în camera lor. Sînt mulţi. Am un curaj care acum îmi pare incredibil. Bărbosului cu părul creţ îi spun Mustaţă. Musaţă în sus, Mustaţă în jos. E un tip simpatic. Mustaţă îmi face cu ochiul şi se poartă cu mine ca şi cum ar avea o mascotă. Toţi poartă blugi. De la ai mei aflasem că Mustaţă şi gaşca lui sînt studenţi. Trec printre picioarele lor într-o libertate deplină. La un moment dat, Mustaţă mă duce pe balcon, mă apucă de mîini şi mă trece peste parapet. Cîteva secunde bune am un gol imens sub picioare şi toată noaptea străbătută de vuietul mării şi ţipătul pescăruşilor. Ţip şi ajung din nou în cameră. Apoi o tulesc pe hol şi dau în sfîrşit de ai mei. Tremur. Nu vreau să mai aud de mustăţi, de studenţi, de chitări, de rocări. Nu vreau să mai aud nici de blugi. De atunci, pantalonii preferaţi au fost în carouri sau în dungi.

Au mai trecut vreo cîţiva ani. Într-o fotografie din tabără, în ’81, stau în faţa unei fîntîni şi port pantaloni în carouri, ca un fanatic al geometriei. Eram pregătit să duc lupta împotriva blugilor. Ca un schior norvegian, ocoleam ocaziile: nu-l bătusem la cap pe taică-miu ca, la rîndul lui, să-l pisălogească pe frate-su, să-mi aducă şi mie o pereche de blugi din Egipt. Cu caroiajele alea eram bun, vezi bine, şi la geografie. Ştiam că Egiptul e lîngă Libia, şi mai ştiam că tatăl-Ţimiraş le aducea copiilor-Ţimiraş blugi din Libia socialistă, chiar dacă în casa lor era nevoie de cu totul alte lucruri. Remusică, cel mai mic dintre Ţimiraşi, vara purta doar blugi. Îi cădeau şi rămînea ca la botez, apoi şi-i ridica şi mergea mai departe. La fel şi Cristi, Cati şi Neluş. Nu ştiu exact ce lucra tatăl lor, cred că era ceva în construcţii, pe o schelă într-o arşiţă dementă. Dar cînd venea acasă, mergea ţanţoş ca un maharajah, acoperit în blugi. Din cap pînă-n picioare. Şi nea Gicu, zis Covrig, avea blugi. Bătuse calciu bob de orez & smuls în palatele & sufrageriile Libiei şi îi purta la fel de mîndru ca toţi cei care fuseseră ca fraţii cu arabii. De la unchi-miu nu puteam cere blugi, el purta pantaloni de doc. Era subinginer şi avea un vag aer de colonist. Nu puteam să stric legea neamului nostru discret.

Mutat aproape de gară, întindeam mîinile spre ferestrele trenurilor care plecau de la Moscova şi ajungeau la Sofia. Turişti cu feţe triste, dar parcă mai animaţi decît eram noi. Nu cred să fi avut vreunul blugi. Aveau, în schimb, stilouri chinezeşti şi alte mărunţişuri. Le preferam, oricum. Blugii ţi-i puteai păta ori sfîşia, în caz că nu-ţi erau furaţi. Auzisem şi de-astea. Chiar dacă mai crescusem şi-o văzusem în blugi şi pe Margarita, verişoara grecoaică a lui Flavius, încă rezistam în dungi şi carouri. Dar era tot mai greu. În ’88, ajunsesem cu Vivi de cîteva ori, în Ploieşti, la un meci cu Steaua şi el îşi purta şmecher blugii cumpăraţi din banii cîştigaţi pe lumînări. Lucra la atelierul unui vecin în vîrstă, îşi cîştiga singur banii de ţoale. Eram într-o admiraţie continuă. Stăteam în aceeaşi bancă în liceu, chiuleam împreună cîte o zi întreagă pe săptămînă, miercurea, luînd trenul fie spre Ploieşti, fie spre Buzău – blugii, în schimb, făceau diferenţa. De-aici şi altele. Cu el fusesem în Teilor la cineva care aducea blugi, adidaşi, cafea – fel de fel. Avea o cameră plină. Am probat şi eu o pereche, să nu par fraier, apoi am strîmbat din nas. Erau aduşi de la Ploieşti, unde ajungeau prin filiera studenţilor arabi care făceau Institutul de Petrol şi Gaze.

Drumul blugilor

Încet-încet, oriunde mergeam cu Vivi aflam prin ricoşeu cîte ceva despre lumea asta secretă care se bucura de o libertate pe care abia dacă o bănuiam. Erau cîţiva care umblau prin ţară şi aduceau lumea largă şi în orăşelul nostru. Pe unii îi ştiam de pe stradă, pe alţii – de pe stadion. Unul, Şchiopu, o dădea la pace cu maistrul şi sîmbăta nu mai mergea la uzină. Se pornea spre Timişoara cu trenul, încărcat cu ţuică şi vin, alteori lua cu el chiar raiaţi aduşi dintr-un tîrg de la Focşani sau papuci din pluş din producţia clandestină a muncitorilor de la Relaxa, şi se întorcea cu blugi Skopje băgaţi în ţară de sîrbii noştri, care făceau mic trafic. Cam aşa cum, pe foametea din anii ’50, bunicul meu străbătea ţara pentru alimente. Şchiopu era îmbrăcat tot în blugi, nici o privire nu-l putea rata. Venea cu 10-15 perechi: îi lua cu 300 şi-i dădea cu 900-1000-1200 de lei. Dacă era prins, intra la ilicit. Era o treabă grea, n-o putea face oricine. Mai era Chimicale, care bătea drumul la Constanţa pentru blugi aduşi din China şi Singapore. Erau şi alţii.

Dintre toţi, cel mai savuros era Dulău, un tip făcut din vrăjeală pentru tot omul. Dulău era în zaua lui, pe la mijlocul anilor ’80. Îşi făcea aprovizionarea la IPG Ploieşti, de la studenţi irakieni. El chiar înţelesese chestia aia cu „Make love, not war!“. Cînd nu avea monetar, băga la înaintare fete şi pe „Drumul blugilor“ nu era loc de stat. Dragostea nu dă greş niciodată. Avea calea bătută spre Ploieşti, spre hipodrom, unde se umpluse de respect internaţional. Acasă îl călcau toţi, curtea lui era o zonă suspectă. Pentru că servicii ca la el nu prea găseai în orăşelul nostru: barbut, sex şi blugi. Şi era maleabil. N-aveai bani, mergea orice, era un om de înţeles. Aveai doar un răţoi, aduceai răţoiul şi erai rezolvat. Orice ai fi vrut de la el. Doi saci cu frunză de dud? Mergeau – aveau nevoie de ei altcineva. Totul curgea, şi mulţumirea era a tuturor. Pînă cînd, într-o dimineaţă, miliţianul l-a luat din pijamale şi l-a lăsat fără marfă. Era curios că nu-i dăduse amendă. A doua zi şi-a dat seama de ce: fetele miliţianului îşi doriseră atît de mult blugi. N-a putut decît să le admire fîţîindu-se prin centru în denim. Era o recunoaştere, în fond.

Spre sfîrşitul anilor ’90, Dulău a luat-o pe calea Domnului. Era vremea altora. În goana după blugi porniseră tot mai mulţi. În fiecare săptămînă plecau cîte două curse spre Istanbul. Era plin autocarul cu şpirale, pînze diamantate, oţeluri vidia, electrozi de sudură. Micul schimb de produse furate din fabrici depăşise graniţele orăşelului nostru, ale ţării şi ale ţării vecine. Ai fi zis că blugii erau marele vis al ţării noastre în care se furgăsea orice. O încrîncenare pe care o înţelesesem pînă la un punct, pînă în 1989, cînd tatăl meu luase o pînză groasă albastră, un fel de prelată, şi-şi comandase la Mandache, croitorul, o pereche de pantaloni. De-acum avea şi el blugi. Nu mi-i mai amintesc prea bine, dar specia asta ar fi trebuit s-o păstrez. Tare rău îmi pare că n-am făcut-o. I-aş fi putut pune într-un muzeu al comunismului. Nu-i mai am, aşa cum nu avem nici un astfel de muzeu. După ce-mi spune povestea asta, taică-miu îmi scoate şi informaţia cu blugii româneşti, care erau produşi imediat după ’90, la Paşcani. Probabil la fabrica de perdele Siretul, mi-am zis, care avea o echipă de fotbal în B. Jucaseră şi la noi, îi ştiam, şi am bănuit că blugii erau producţia paralelă şi secretă, aşa cum, la fabrica de maşini de cusut de la Cugir, se zvonea că se făceau mitraliere. Caut pe Internet şi ce aflu? Fabrica se numea Integrata, funcţiona încă din anii ’70 şi producea blugi pentru toată Europa socialistă. Şi că visul lui Ceauşescu era să concureze denimul american. Acum chiar că-l admir pe taică-miu pentru perechea lui de blugi artizanali, făcuţi de nea Mandache. Niciodată nu ştim cu adevărat cine sîntem şi ce ne poate pielea.

Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti.

Foto: Vlad Eftenie