Joachim Bouflet, autorul unei foarte cunoscute „istorii a miracolelor“ (traducere în limba română la Editura Cartier, 2009), ne atrage atenţia asupra faptului că trăim cu adevărat într-o lume miraculoasă, în care vorbim mult, uneori excesiv, de miracole economice, medicale, tehnice sau sportive. Numai un miracol mai poate salva echipa Avîntul Topoloveni de la retrogradare! De cîte ori nu am citit/auzit fraze de acest gen. Folosirea abuzivă a termenului vine tocmai din faptul că el a fost „golit de semnificaţii, prin excluderea a ceea ce constituie însăşi natura sa: cauzalitatea divină, inserţia într-un context religios“. Un studiu dedicat faptelor pe care le denumim miraculoase sau supranaturale se anunţă din start a fi unul dificil, nu doar din cauza mediului înconjurător, avid de miracole şi extrem de incredul, în acelaşi timp, cît pentru faptul că „logica miracolului“ scapă adesea observatorului exterior. Cine poate şti cu adevărat ce se întîmplă în sufletul celuilalt? – sună banal, dar atît de adevărat... Cu toate acestea, credinţa în miracol, faptul că „ceva“, ce te depăşeşte cu mult, îţi poate schimba viaţa există în toate culturile, cu forme diverse de exprimare. Trebuie să precizăm, chiar de la început, că miracolul religios este perceput diferit în creştinismul occidental, respectiv oriental. Dincolo de efectele corozive ale protestantismului ce a eliminat din societăţile pe care le-a modelat ideea însăşi de miracol, de magic sau, mai nou, de secularizarea extinsă pe multiple planuri, există cîteva diferenţe majore între Occident şi Orient. Miracolul şi percepţia sa în Ortodoxie: din punct de vedere teologic, miracolul este o formă de prezenţă a lui Dumnezeu în lume, un răspuns direct, dar discret la rugăciunile credincioşilor. Tot în Ortodoxie există o familiaritate deliberată cu supranaturalul, cu „lumea de dincolo“, cu tot ceea ce mintea umană nu este capabilă să cuprindă. Cred că o posibilă explicaţie pentru această stare de fapt se găseşte în persistenţa religiei populare, mult mai vie şi mai puţin „domesticită“ de către Biserica oficială, de-a lungul timpului. În sprijinul acestei afirmaţii poate veni, de exemplu, pelerinajul – acolo unde credinţele şi practicile populare găsesc un teren de expresie foarte fertil, valoarea „pedagogică“ a miracolului fiind bine pusă în valoare. O altă diferenţă majoră constă în credinţa în icoanele făcătoare de minuni, prezentate ca un spaţiu de interacţiune cu sacrul, dar oarecum în pierdere de viteză şi popularitate faţă de moaşte, un semn al timpurilor noastre. Situaţia se prezintă sensibil diferit în Occident. Dacă ar fi să o caracterizăm în mod succint, cuvîntul ce se impune de la sine ar fi „prudenţă“.

Aici miracolul este acceptat, dar nu încurajat în mod deschis, fiind mai degrabă o excepţie tolerată, dovada ultimă a supranaturalului. Un exemplu în acest sens: faimoasa „comisie medicală“ de la Lourdes nu a identificat şi nu a acceptat, pînă la această dată, decît un număr de 67 de vindecări considerate a fi de natură divină. Cu toate acestea, zidurile Bazilicii Rozariului (Basilique du Rosaire) de la Lourdes sînt acoperite cu mii de mesaje de mulţumire (Ex-Voto), o mărturie a unei „rate de satisfacţie“ mult mai mare a pelerinilor care au trecut pe acolo decît recunoştinţa oficială a miracolului. „Raţionalismul teologic“ al lumii catolice vizavi de miracol a fost codificat de timpuriu. Thomas D’Acquino vorbeşte despre „cauzele secundare“ ale miracolelor: lumea este călăuzită de legile necesare ale lui Dumnezeu, care nu intervine prea des în mersul ei firesc. Iar cînd aceasta se întîmplă, rar, El se mărgineşte mai degrabă cu o intervenţie punctuală, corectoare. A vorbi, deci, astăzi, de miracol în Occident pare mai degrabă o formă de legitimare istorică, un arhaism religios.

Miracolul la ora Internetului

Apariţia, apoi dezvoltarea intensivă a Internetului au produs schimbări importante asupra percepţiei miracolului în spaţiul public de la noi. Aş dori să vă relatez un episod trăit de mine în noaptea de 26 spre 27 octombrie 2012, la Bucureşti. Eram angajat într-un rînd interminabil, compus din pelerini ce nu-şi doreau decît un singur lucru: să aibă contact direct cu sacrul concentrat în raclele sfinţilor expuse spre închinare pe Dealul Patriarhiei. Undeva pe lîngă Parcul Carol, în jurul orei 23,30, s-a apropiat de locul unde mă găseam angajat în rînd o femeie mărunţică, toată-n negru, însoţită de un tînăr adolescent îmbrăcat într-un fel de fustanelă de stofă uzată, cu adidaşi albi în picioare. Distribuiau cu multă sîrguinţă un fel de pliante tipărite la imprimantă pe hîrtie A4, de o calitate îndoielnică. „Organizaţi pelerinaje?“, am întrebat eu în mod reflex, o practică obişnuită în astfel de împrejurări. Femeia mi-a răspuns zîmbind: „Nu, noi nu ne ocupăm cu pelerinajele! Noi mediatizăm un Sfînt! Sau ceea ce credem noi că este un Sfînt! Este Părintele... din cimitirul... din Bucureşti. Poate aţi auzit de el pe Internet, sînt şi site-uri, şi bloguri“.

Am ales acest exemplu punctual din mai multe motive. „Miracolul“, în general, are nevoie de promovare, fie şi cu teancul de pliante sub braţ. Are nevoie de public, de spectatori, de dezbateri aprinse. Internetul se pretează de minune la aşa ceva, fiind un spaţiu al tuturor libertăţilor, unde autoritatea tradiţională a Bisericii nu mai funcţionează. Cine nu crede nu are decît să facă un search minimal cu „Sfinţii Închisorilor“, de exemplu, pentru a vedea cum Internetul se revarsă în spaţiul religios real… şi viceversa. El conţine nenumărate bloguri, site-uri, forumuri etc., pe care sînt prezente nenumărate poveşti de vindecări miraculoase, micronaraţiuni ce se încadrează foarte bine în metanarativitatea numită Internet. Un fenomen relativ nou, dar care nu încetează să se dezvolte. Poate nu întîmplător, la fel ca şi participarea la pelerinaje, majoritatea acestor mărturii vin din partea femeilor, de ce oare? Din cauza faptului că sînt destinate unui rol minor în mecanismul oficial al Ortodoxiei? – după cum o spune sociologia clasică. În ciuda diversităţii lor, toate aceste site-uri prezintă un numitor comun: setea de miracol, nevoia de semn, de mărturisire publică a intervenţiei divine în viaţa cotidiană. Mărturiile au un ton foarte personal, foarte firesc, dar sînt extrem de frugale cu privire la identitate. „Sînt A.B., 50 de ani, din Vaslui, am doi copii şi un soţ care lucrează de trei ani în Italia“, grafica este simplă, povestea concisă etc. Miracolul poate fi inserat, la rîndul său, într-un context socio-cultural foarte precis. O minimă analiză a acestor mărturii trasează un portret nemilos al României „reale“: familii dezbinate, soţi plecaţi la muncă în străinătate, cărora li s-a pierdut urma, alcoolism cronic, boli incurabile, un sistem sanitar prăbuşit care nu-şi mai îndeplineşte rolul.

Consecinţele acestei stări de fapt

Prezenţa unei asemenea densităţi de miracole împărtăşite pe site-urile cu tematică religioasă ortodoxă ridică un anumit număr de întrebări, care ar merita dezbătute mai pe larg. Biserica Ortodoxă a ştiut tot timpul să „compună“ armonios cu pietatea maselor şi religia populară. Numai că, în ultima vreme, asistăm la naşterea spontană a unei noi „teologii a miracolului“, parte şi datorită Internetului, bazată pe emoţie imediată, contaminantă, în afara cadrelor oficiale ale tradiţiei fixate timp de secole de Biserică. Oare creşterea exponenţială a tuturor acestor mărturii de pe net duce şi la o creştere a numărului real al pelerinilor către sursă, prima a miracolului (icoane, moaşte, locuri sacre de tipul Crucilor Miraculoase de la Dervent, Dobrogea), fără a mai vorbi de schimbarea profundă, din interior, a individului? Vechea dilemă a confruntării Ortodoxiei cu Ortopraxia loveşte din nou. Această adevărată epidemie virtuală de miracole nu are ca efect secundar credibilitatea Bisericii în ochii celorlalţi credincioşi, mai puţin predispuşi, ca profil interior, să creadă în astfel de manifestări oarecum „extreme“ ale divinului? Care să fie oare diferenţele între această „nouă literatură“ virtuală a miracolului faţă de ceea ce era publicat pînă acum pe hîrtie, trecut deci, cel puţin teoretic, prin filtrul unei autorităţi canonice? În fine, la fel ca şi în alte cazuri de prezenţă şi manifestare a faptului religios pe Internet, se ajunge, în cele din urmă, la spinoasa problemă a autorităţii şi legitimităţii religioase capabile să tranşeze inevitabilele dispute ce apar în astfel de cazuri. Cum să tratezi, de exemplu, pe Internet, delicate cazuri de bilocaţie, atribuite de masele virtuale de credincioşi memoriei Părintelui Arsenie Boca, deja „canonizat“ virtual? Biserica aşteaptă să treacă timpul, să se „limpezească apele“, pe cînd Internetul nu cunoaşte cuvîntul răbdare, cum ar fi fost cazul înainte de vremurile pe care le traversăm, plasate sub semnul imediatului. Contribuie oare aceste noi forme de consum ale sacrului la o veritabilă mutaţie a modului de transmitere a identităţii publice şi a memoriei religioase, configurînd un alt orizont de aşteptare religios? That is the question; sperăm să putem răspunde cît mai curînd la ea.

Mirel Bănică este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Religiilor, Departamentul „Religie şi Modernitate“, Academia Română, Bucureşti.