Mediul corporatist mi s-a revelat din momentul în care am primit un post de specialist în comunicare într-o companie britanică. Sătulă de biroul îmbîcsit de tutun de la Casa Presei, visam la mediul aerisit şi aseptic dintr-o companie. Aşa că, învelită în ultimele teorii de management şi comunicare internă, am păşit hotărîtă în lumea corporatistă, fără să o fi cunoscut pînă atunci decît de prin volumele groase de specialitate şi, vag, de prin filme.

Primul pas, interviul de recrutare. Într-o sală mare şi rece mă aştepta un videoproiector gata-gata să-mi preia „prezentarea“, cu care trebuia să conving echipa de „Corporate Communication“. Le-am prezentat strategia mea de comunicare internă, cu care aş fi revoluţionat mersul firmei, şi apoi am purtat cu ei o conversaţie în engleză, pentru a le dovedi că o să mă descurc în limba companiei. Am ieşit de acolo cu gîndul că le-am părut prea un outsider, aşa că mă vedeam din nou pe teren, documentîndu-mi reportajele, şi rugîndu-mă iarăşi de colegii de birou să pufăie nestingheriţi mai curînd pe terasă decît în birou, unde începuse să miroasă a uscător de tutun. Dar n-a fost aşa. După cîteva zile, am fost chemată la „Induction“, sau, mai pe înţelesul tuturor, la „botezul“ în cadrul firmei sau începutul iniţierii. Profana de mine m-am prezentat în acea dimineaţă îmbrăcată în jeanşi şi fluturînd o agendă în mînă, aşa cum mergeam de obicei la interviurile de pînă atunci. Mi s-a atras atenţia că nu e o „ţinută office“, dar se admite, dat fiind că sînt abia la botez. Încurcată un pic de situaţie, am păşit în sala în care timp de vreo zece ore am înghiţit istoricul companiei şi ce aşteptări existau faţă de cei nou-veniţi. Seara am ajuns acasă cu un diplomat plin de hîrtii şi deja mă vedeam vîslind printre blocajele de comunicare ale companiei.

În scurt timp, mi s-au predat şi regulile vestimentare ale firmei – sacou şi fustă midi de culoare închisă, bluză albă, unghii date cu lac incolor, tunsoare serioasă. Mă simţeam fix ca la serbările din generală. Aşa că, timp de o săptămînă, am colindat magazinele să-mi refac garderoba, să mă îmbrac cît mai regulamentar la birou. Echipată impecabil, am făcut apoi cunoştinţă cu cei din top management pentru a-i încuraja ca, pentru orice ezitare în comunicări scrise sau vorbite sau pentru interviurile din presă, să se bazeze pe mine. Oamenii au fost destul de amabili, însă stilul lor vestimentar extrem de elegant mă făcea să cred că am ajuns din întîmplare la o nuntă şi că, în orice moment, în sala de consiliu risca să se încingă o horă. Colegii de birou mi-au mărturisit că de vreo cîţiva ani sînt în negocieri cu şefii pentru a instaura casual Friday, dar încă fără nici un rezultat. Altfel spus, se dorea ca vinerea să poţi veni în tenişi, jeanşi şi tricou, ca măcar o zi din săptămînă să laşi să se vindece zgîrietura făcută de dunga cămăşii apretate. Apoi, nu eram obişnuită nici cu munca în open space. De mai mulţi ani lucram într-un birou de mărimea unei sufragerii a unui apartament confort II. În noua hală mă simţeam ca o proaspătă filatoare. Programul fix (9-17) a fost iarăşi un exerciţiu greu de voinţă. Riscam să primesc amendă dacă mă nimeream în lift cu „country managerul“ pe la 9,10. După un antrenament de cîteva săptămîni, regulile îmi veneau mănuşă. Acum urma să îi conving pe fond, cum se spune. Am început lucrul la revista internă a companiei pe care trebuia „să o dinamizez“, să perii comunicate de presă care se împiedicau din loc în loc şi să particip la organizarea unor evenimente. De asemenea, făceam o analiză lunară a situaţiei politice de la noi, cu care unii colegi îşi prefaţau rapoartele pe care le trimiteau în Marea Britanie.

După cîteva luni, unii oameni din companie mi se păreau tot mai prietenoşi şi noul job chiar începuse să mă prindă. Mă mai podidea din cînd în cînd dorul de scris la ziar, dar era gestionabil. Întîmplător, la un magazin aflat în renovare şi situat vizavi de sediul firmei, am văzut lipite pe geam mai multe pagini de ziar, printre care şi un articol semnat de mine. De fiecare dată cînd deveneam nostalgică, aruncam privirea peste articolul din geam. Eram într-un fel mulţumită de noul meu mediu aseptic, dar cine ar fi prefigurat că urma şi alt soi de iniţiere?! De altfel, prinsesem accidental nişte frînturi de discuţii şi auzisem cîte ceva despre unele cursuri care te-ar desăvîrşi ca „om de comunicare“, dar nu am insistat să aflu mai multe. Dar, cu fiecare zi, aflam că în firmă erau tot mai mulţi adepţi. Formau un fel de „lojă“ cu întîlniri şi prezentări secrete, la ceas de seară. Cursul cu pricina se numea Landmark Forum şi dura trei zile şi jumătate. Urmau apoi trei luni de seminarii de aprofundare. De aici încolo, accesul la treapta cea mai înaltă a cursurilor Landmark era aproape. Vin apoi cursuri tematice, de comunicare şi leadership.

„Adepţii“ făceau un titlu de glorie din faptul că Landmark este de inspiraţie „socratică“, avînd la bază o suită de conversaţii ce pun iniţiaţii în dialog unii cu alţii. În faza a doua, este „împărtăşirea“: participantul stă în faţa mulţimii – coordonată de un instructor de curs – şi îşi mărturiseşte problemele, chiar şi pe cele mai intime.

Participantul care se confesează în faţa mulţimii este ghidat de instructor, spre a înţelege cum a ajuns în respectiva situaţie. Tonul instructorului este – susţin foşti participanţi – atît de agresiv, încît unii izbucnesc în plîns chiar pe scenă. Şi, pe deasupra, toată „desăvîrşirea“ asta era şi foarte costisitoare. Mi s-au părut benigni la început şi, cînd începeau să propovăduiască, îmi găseam de lucru. Erau mereu turmentaţi de seminariile secrete care îi mobilizau să răstoarne lumea, s-o revoluţioneze şi să aducă cît mai mulţi oameni în familia Landmark. În mare, acest film zilnic mă amuza. Însă atunci cînd „desăvîrşirea“ a devenit sarcină de serviciu, am înţeles că e mai bine să părăsesc mediul corporatist. Am aflat că mare parte din „adepţi“ şi-au abandonat ulterior job-urile şi chiar partenerii de viaţă, pe motiv că reprezentau prea puţin pentru ei. Ei visau la cum vor face primul lor milion de euro din nimic, aşa cum li se inoculase la seminarii. Mulţi nu mai au acum un loc de muncă şi sînt singuri. La cîteva luni după revenirea mea în presă, am scris un articol cu titlul „Landmark: 4000 de români au plătit ca să plîngă în grup“ şi l-am lipit pe geamul magazinului de vizavi, încă nerenovat.

Laura Toma este reporter la cotidianul România liberă.