„Criza capitalismului liberal occidental a coincis cu naşterea unei noi şi puternice forme de capitalism de stat în pieţele emergente“ – scria economistul Adrian Wooldridge în deschiderea unui supliment al revistei The Economist, intitulat „Mîna vizibilă“. Susţinătoare tradiţională şi ferventă a liberalismului economic, redacţia revistei-etalon atrăgea atenţia asupra dezvoltării monstruoase a unei progenituri economice keynesiene: statul ca principal jucător în economie.

Cît de justificată este spaima de absolutul keynesian şi, mai ales, mai e posibil ultraliberalismul în economia contemporană? Nu există un răspuns facil pentru nici una dintre întrebări. Virtuţile capitalismului de stat, evidente de la Lehman Brothers încoace, nu sînt puţine. De doi-trei ani, prezicătorii din departamentele de analiză de pe Wall Street vorbesc despre prăbuşirea economiei chineze. „Supraîncălzire“, „hard landing“; şi totuşi, China creşte în continuare, fără ca nimeni să înţeleagă, de fapt, cum de o economie planificată, controlată în proporţie de 83% de stat, va deveni în următorul cincinal cea mai puternică economie a lumii. Şi ceilalţi campioni ai capitalismului de stat, Rusia (peste 60% din economie) şi Brazilia (aproape 30%) vin din lumea emergentă. Se pare că doctrina lui Keynes, tratamentul obişnuit pentru marile crize ale capitalismului clasic, funcţionează şi pentru economiile în tranziţie. Investiţiile masive în infrastructură (China), monopolul resurselor minerale (Rusia, EAU), taxarea blîndă şi controlul forţei de muncă (Brazilia), toate lecţiile lui John Maynard Keynes au fost aplicate, inclusiv manipularea abilă a ratelor dobînzilor bancare şi a cursului de schimb valutar. Dar Consiliul celor 8 – Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez şi Kremlinul au sărit cîteva seminarii la cursul de intervenţionism. Economiile etatiste actuale sînt puternice şi profitabile, însă ratează tocmai obiectivul principal. Binele general, care s-ar fi realizat printr-o redistribuire masivă, nu s-a întîmplat deocamdată. Surplusul din economie a fost transferat în celebrele fonduri suverane, uriaşe rezerve valutare la dispoziţia statului, în loc să fie redistribuit sub forma investiţiilor în educaţie, sănătate ori asistenţă socială performantă şi susţinerea micilor întreprinzători, adică în libertatea individuală. Pe termen lung, inevitabil, statul devine din ce în ce mai puternic şi din ce în ce mai imoral pentru că suprimă libertatea. O perspectivă prea îndepărtată şi oricum nu foarte ameninţătoare pentru nici un guvern.

Succesul de moment, rapid şi garantat, al capitalismului de stat este seducător. Recent, Franţa a înfiinţat o agenţie guvernamentală specială al cărei scop este să intervină în sprijinul companiilor locale atunci cînd acest lucru serveşte binelui general. Asta înseamnă mai ales finanţări pentru companiile cu probleme, fiind deja notorii cazurile EADS sau PSA-Citroën. Şi Germania face acelaşi lucru. Nu se pune deocamdată problema unor intervenţii de genul naţionalizărilor, cu toate că nu este exclus să se întîmple şi asta. Ceva mai la nord, Keynes se traduce prin „statele bunăstării“. Puţin uzat după cîteva decenii consecutive de prosperitate, modelul economic scandinav încă dă randament. Fondul de pensii al Norvegiei este a treia mare rezervă valutară naţională a lumii iar indici precum rata sărăciei populaţiei tind spre zero. Cîţiva ani buni de acum încolo nu le va păsa scandinavilor că, de exemplu, scade competitivitatea economiilor ţărilor lor. Pînă şi Uniunea Europeană ca întreg tinde să se comporte ca un Mare Guvern, reglementînd excesiv orice iniţiativă privată şi pompînd bani publici într-un sistem bancar artificial.

Pe baricadele liberalismului economic au mai rămas doar Marea Britanie, Partidul Republican din SUA şi, ocazional, Fondul Monetar Internaţional, cu menţiunea că republicanii sînt tot timpul gata să-şi negocieze convingerile cu partenerii democraţi iar britanicii forţează principiile încercînd un program de austeritate. Fără îndoială, liberalismul economic are o mulţime de beneficii teoretice. Însă cumva este inadecvat istoric. Din pricina globalizării, o economie liberală pură nu poate face faţă competiţiei cu capitalismul de stat. Ar reacţiona prea lent la semnalele unei pieţe globale şi ar fi dezechilibrată.

Cît despre posibilitatea ultraliberalismului, există un exemplu concret: Georgia. În urmă cu cinci-şase ani, preşedintele Mihail Saakaşvili a lansat probabil cel mai ambiţios proiect naţional de liberalizare a economiei. Georgia respecta şi condiţia esenţială a apariţiei ultraliberalismului, cel puţin după părerea lui Robert Roznick: ţara era în haos, o anarhie postsovietică. Saakaşvili a redus taxele de business şi a oferit scutiri importante investitorilor, a descentralizat sistemul bancar, a modificat legile proprietăţii, a privatizat, a oferit scutiri de impozite în stînga şi-n dreapta şi a înjumătăţit numărul angajaţilor la stat. Statul minimal propus de el ar fi trebuit să fie un succes. În realitate, vorbim despre un semieşec, contraperformanţă obţinută şi cu ajutorul vecinilor ruşi. Iar modelul georgian n-a performat pînă acum nu din cauza imperfecţiunii sale, ci mai ales din cauza unor influenţe externe, între care şi criza economică globală.

În concluzie, da – capitalismul de stat este periculos pentru că oferă un contract imoral cetăţenilor, bunăstare în schimbul libertăţii, şi nu – liberalismul e prea marcat de eşecurile care nu i se datorează ca să poată fi o alternativă.

Cătălin Alistari este coordonator editorial la revista Capital.