Colindele de Crăciun reprezintă un obicei foarte vechi, practicat la începutul anului. Cînd Anul Nou a fost separat ca dată de sărbătoarea Crăciunului, acesta a prezervat multe dintre practicile începutului de an, precum ÅŸi urme de cult al morÅ£ilor. O. Bârlea presupune că „«MioriÅ£a» a fost tot o colindă de doliu după cioban mort“.
Dar în creaÅ£ia orală mărturia este trunchiată, parÅ£ială, adevărul integral nu poate fi reconstituit. Sensurile profunde sînt ÅŸi rămîn ocultate. Discursul oralităţii ne instruieÅŸte deopotrivă prin date plauzibile, ca ÅŸi prin hiatus. Recuperarea, reiterarea reală a unui illo tempore nu apare doar ca aspiraÅ£ie ÅŸi idealizare a unei epoci revolute. Performarea unui fapt, varianta folclorică este o adevărată „întreprindere magică“, asumare a unei epistemologii active, mereu în curs de elaborare, ale cărei componente sînt propuse în structuri flexibile, coerente, menite să asigure identitatea culturală a individului, a comunităţii.
Factura motivelor călătoare nu este independentă de un context cultural-istoric, dar are o proprietate specială: tranzitează nuclee ideatice. Acestea pot produce implozii de sensuri ÅŸi atitudini. Motivele călătoare nu evoluează numai într-un registru de luciditate, exprimat ca atare. CreaÅ£iile orale, la a căror alcătuire participă din plin, solicită integral omul. Nucleul ideatic este concept, imagine, suscitare de acÅ£iune, emoÅ£ie, inspiraÅ£ie, blocaj etc.
„MioriÅ£a“-colind propune, pe de o parte, contemplarea activă, rituală ÅŸi elegiacă, pe de alta – înstrăinarea existenÅ£ială, de spaÅ£iu, de timp, de situaÅ£ie. NaraÅ£iunea se anunţă sub semn de îndoială, de interogare. Apoi, povestea se leagă în modul obiÅŸnuit, omorul, ce ar putea urma la apus de soare, ascultînd de un ritm al fiindului care răsare ÅŸi el ÅŸi apune. Canonul mioritic este acum perturbat. Ciobanul se teme, nu este gata să se sacrifice, îl vedem căzînd sub un păr, unde zace o lună încheiată.
Intervine aici motivul călător al mamei care îÅŸi caută fiul. Lucrurile se petrec iniÅ£iatic, dar ÅŸi firesc, o desfăşurare suprapusă, tocmai pentru a sugera o profunzime, o lărgire de interpretare. Într-un sens iniÅ£iatic, ciobanul este temporar scos din lume, din eveniment, menÅ£inut însă în aÅŸteptare prin dor, aspiraÅ£ie, nevoie de reînscriere în normal, o alternativă pe care motivul călător o va amplifica, o va justifica. Prin incursiuni reciproce între lumea colindelor, a descîntecului, a ciclului funerar, a cîntecului epic sau a celui liber, aproape liric. O graduală explorare de subiectivitate, pînă la epuizarea acesteia în trăirea simplă, omenească, a emoÅ£iilor devenite instantanee de creativitate. Ca în descîntec, nimeni în lume nu aude jelania ciobanului, afară de maică-sa. IncantaÅ£iile aÅŸază aici de obicei pe Maica Domnului, dar unele variante aduc în scenă personaje majore din panteonul popular: Zînele destinului, Ursitoarele.
Maica însă îl caută, îl ÅŸtie parcă viu. Bătrîna o apucă pe-o gură de vale... Este sugerată ideea de început, dar nu prin vreme, ci aÅŸa cum de multe ori se procedează în metafizica folclorului nostru, prin loc. Ca în descîntec, intervenÅ£ia are loc pentru readucere în viaţă. Maica nu coboară din cer, nu vine, aparent, dintr-alte meleaguri, pare să fie femeie obiÅŸnuită, îmbrăcată de obicei cu haine de lînă, ÅŸi... toarce. Ea merge din mînă-ndrugînd.
Maica este legată de imaginea ursitoarelor, este ÅŸi ea torcătoare, are de împlinit ceva aproape peste fire. Vine din gură de vale ÅŸi îndrugă la lînă. Firul nu pare să fie rupt, iar bătrîna lăcrimează din ochi. Soarta celui absent nu-i este indiferentă.
CredinÅ£ele populare vorbesc mult despre ursitoare, le prefac ba în femei, ba în abur, ori pentru a nu ne uÅŸura înÅ£elegerea, tot semnalîndu-ne necuprinsul lumii ÅŸi al nostru înÅŸine, le preschimbă în elemente naturale. Apa din „MioriÅ£a“-colind este ÅŸi curgătoare, este ÅŸi vorbitoare.
Åžtie apa unde se află ciobanul care zace cît de boală, cît de dor. Este firesc, în textele funerare apa desparte lumile, în ea se află hăul, peste ea se va culca bradul care trece omul-suflet dincolo. Rugăciunea pe care o rosteÅŸte bătrîna vizează tot o modificare de stare, de regn. De unde vine luntrea versul nu ÅŸtie, putem presupune că mama se face luntre. Ceea ce ÅŸtim cu certitudine este că ea vîsleÅŸte cu furca. Furca o ajută pe bătrînă să treacă apa, curgătoare ca vremea, vorbitoare ca ursitoarele.
Metamorfoza are loc, odată apa trecută. Dinspre care mal spre care? Corboaica este mesager al morÅ£ii, neagră, cum o vede ÅŸi ciobanul, cloncănind în vîrf de pom. Vrea chiar să o alunge, iar ea, pasărea morÅ£ii, îÅŸi dezvăluie identitatea: Mama. Tînărul îi cere să coboare, să-l adape.
Corboaica se dă peste cap ÅŸi, redevenită femeie, leÅŸină. Să fie o aluzie la o condiÅ£ie de moarte iniÅ£iatică, de trecere într-un dincolo din care ea va reveni pentru a garanta fiului viaÅ£a în lumea de aici? Ciobanul se vindecă, este luat de mînă ÅŸi dus acasă. De ce nevoia acestei precizări? Care a fost drumul ce-l luase tînărul? Să-l fi uitat, ori să fi avut el încă nevoie de îndrumare din partea unei mame care trece prin atîtea stări ÅŸi încercări?
Motivul călător prezent în versurile acestea este loc de confluenţă între baladă, colind, basm, descîntec, text funerar; simpla lui narare devine altă sau alte călătorii, pe care ascultătorul le întreprinde fie cu mintea, fie cu simÅ£irea, în tăcerea ce veghează cuvîntul ori în imaginea ce uneÅŸte în tot lumea. În călătoria ei, cu ajutorul aceluiaÅŸi motiv, mama care îÅŸi caută fiul trece în cîntec epic eroic, colinda, ori într-unul mai modest. Din zînă ce era, cunoscătoare a marilor taine, putînd trece prin ele, liberă ca motivul imaginat pentru a o imortaliza, mama care îÅŸi caută fiul îl plînge în eveniment istoric, ori în vers liric de numai durere. Se face femeie, se face mamă, basmele nu ignoră aceste încheieri de destin, în care virtualul se supune nouă, muritori eterni ai vieÅ£ii lumeÅŸti.
Radu Răutu este antropolog.
