Colindele de Crăciun reprezintă un obicei foarte vechi, practicat la începutul anului. Cînd Anul Nou a fost separat ca dată de sărbătoarea Crăciunului, acesta a prezervat multe dintre practicile începutului de an, precum şi urme de cult al morţilor. O. Bârlea presupune că „«Mioriţa» a fost tot o colindă de doliu după cioban mort“.

Dar în creaţia orală mărturia este trunchiată, parţială, adevărul integral nu poate fi reconstituit. Sensurile profunde sînt şi rămîn ocultate. Discursul oralităţii ne instruieşte deopotrivă prin date plauzibile, ca şi prin hiatus. Recuperarea, reiterarea reală a unui illo tempore nu apare doar ca aspiraţie şi idealizare a unei epoci revolute. Performarea unui fapt, varianta folclorică este o adevărată „întreprindere magică“, asumare a unei epistemologii active, mereu în curs de elaborare, ale cărei componente sînt propuse în structuri flexibile, coerente, menite să asigure identitatea culturală a individului, a comunităţii.

Factura motivelor călătoare nu este independentă de un context cultural-istoric, dar are o proprietate specială: tranzitează nuclee ideatice. Acestea pot produce implozii de sensuri şi atitudini. Motivele călătoare nu evoluează numai într-un registru de luciditate, exprimat ca atare. Creaţiile orale, la a căror alcătuire participă din plin, solicită integral omul. Nucleul ideatic este concept, imagine, suscitare de acţiune, emoţie, inspiraţie, blocaj etc.

„Mioriţa“-colind propune, pe de o parte, contemplarea activă, rituală şi elegiacă, pe de alta – înstrăinarea existenţială, de spaţiu, de timp, de situaţie. Naraţiunea se anunţă sub semn de îndoială, de interogare. Apoi, povestea se leagă în modul obişnuit, omorul, ce ar putea urma la apus de soare, ascultînd de un ritm al fiindului care răsare şi el şi apune. Canonul mioritic este acum perturbat. Ciobanul se teme, nu este gata să se sacrifice, îl vedem căzînd sub un păr, unde zace o lună încheiată.

Intervine aici motivul călător al mamei care îşi caută fiul. Lucrurile se petrec iniţiatic, dar şi firesc, o desfăşurare suprapusă, tocmai pentru a sugera o profunzime, o lărgire de interpretare. Într-un sens iniţiatic, ciobanul este temporar scos din lume, din eveniment, menţinut însă în aşteptare prin dor, aspiraţie, nevoie de reînscriere în normal, o alternativă pe care motivul călător o va amplifica, o va justifica. Prin incursiuni reciproce între lumea colindelor, a descîntecului, a ciclului funerar, a cîntecului epic sau a celui liber, aproape liric. O graduală explorare de subiectivitate, pînă la epuizarea acesteia în trăirea simplă, omenească, a emoţiilor devenite instantanee de creativitate. Ca în descîntec, nimeni în lume nu aude jelania ciobanului, afară de maică-sa. Incantaţiile aşază aici de obicei pe Maica Domnului, dar unele variante aduc în scenă personaje majore din panteonul popular: Zînele destinului, Ursitoarele.

Maica însă îl caută, îl ştie parcă viu. Bătrîna o apucă pe-o gură de vale... Este sugerată ideea de început, dar nu prin vreme, ci aşa cum de multe ori se procedează în metafizica folclorului nostru, prin loc. Ca în descîntec, intervenţia are loc pentru readucere în viaţă. Maica nu coboară din cer, nu vine, aparent, dintr-alte meleaguri, pare să fie femeie obişnuită, îmbrăcată de obicei cu haine de lînă, şi... toarce. Ea merge din mînă-ndrugînd.

Maica este legată de imaginea ursitoarelor, este şi ea torcătoare, are de împlinit ceva aproape peste fire. Vine din gură de vale şi îndrugă la lînă. Firul nu pare să fie rupt, iar bătrîna lăcrimează din ochi. Soarta celui absent nu-i este indiferentă.

Credinţele populare vorbesc mult despre ursitoare, le prefac ba în femei, ba în abur, ori pentru a nu ne uşura înţelegerea, tot semnalîndu-ne necuprinsul lumii şi al nostru înşine, le preschimbă în elemente naturale. Apa din „Mioriţa“-colind este şi curgătoare, este şi vorbitoare.

Ştie apa unde se află ciobanul care zace cît de boală, cît de dor. Este firesc, în textele funerare apa desparte lumile, în ea se află hăul, peste ea se va culca bradul care trece omul-suflet dincolo. Rugăciunea pe care o rosteşte bătrîna vizează tot o modificare de stare, de regn. De unde vine luntrea versul nu ştie, putem presupune că mama se face luntre. Ceea ce ştim cu certitudine este că ea vîsleşte cu furca. Furca o ajută pe bătrînă să treacă apa, curgătoare ca vremea, vorbitoare ca ursitoarele.

Metamorfoza are loc, odată apa trecută. Dinspre care mal spre care? Corboaica este mesager al morţii, neagră, cum o vede şi ciobanul, cloncănind în vîrf de pom. Vrea chiar să o alunge, iar ea, pasărea morţii, îşi dezvăluie identitatea: Mama. Tînărul îi cere să coboare, să-l adape.

Corboaica se dă peste cap şi, redevenită femeie, leşină. Să fie o aluzie la o condiţie de moarte iniţiatică, de trecere într-un dincolo din care ea va reveni pentru a garanta fiului viaţa în lumea de aici? Ciobanul se vindecă, este luat de mînă şi dus acasă. De ce nevoia acestei precizări? Care a fost drumul ce-l luase tînărul? Să-l fi uitat, ori să fi avut el încă nevoie de îndrumare din partea unei mame care trece prin atîtea stări şi încercări?

Motivul călător prezent în versurile acestea este loc de confluenţă între baladă, colind, basm, descîntec, text funerar; simpla lui narare devine altă sau alte călătorii, pe care ascultătorul le întreprinde fie cu mintea, fie cu simţirea, în tăcerea ce veghează cuvîntul ori în imaginea ce uneşte în tot lumea. În călătoria ei, cu ajutorul aceluiaşi motiv, mama care îşi caută fiul trece în cîntec epic eroic, colinda, ori într-unul mai modest. Din zînă ce era, cunoscătoare a marilor taine, putînd trece prin ele, liberă ca motivul imaginat pentru a o imortaliza, mama care îşi caută fiul îl plînge în eveniment istoric, ori în vers liric de numai durere. Se face femeie, se face mamă, basmele nu ignoră aceste încheieri de destin, în care virtualul se supune nouă, muritori eterni ai vieţii lumeşti. 

Radu Răutu este antropolog.