Cînd eram în clasa a XI-a, era anul cu Festivalul Internațional „George Enescu“, 2009. Deși am fost mereu atras de muzica clasică, mai ales interpretată live, nu prea aveam bilete la acea ediție. Într-o zi m-a întrebat o prietenă dacă vreau să merg cu ea la concert la Sala Palatului, că ne lasă să intrăm dacă zicem că sîntem studenți la „Dinu Lipatti“ (ea chiar era). Nu m-am uitat peste program, am mers pur și simplu. După ce a intrat grosul gloatei, ne-am rugat de doamna de la intrare să ne lase și pe noi, și ne-a lăsat. În sală am identificat două locuri care nu se ocupaseră, prin rîndul 7, chiar în spatele lui Tudor Chirilă. Nu aveam nici o așteptare, nu aveam cum să fiu pregătit pentru ce a urmat.

În program au fost trei piese pe care nu le ascultasem în viața mea. Interpretate de una dintre cele mai bune orchestre din lume, Royal Concertgebouw Orchestra, sub bagheta lui Mariss Jansons. Au început cu uvertura operei Oberon de Weber. A fost de parcă ascultam pentru prima oară o orchestră. Volumul și subtilitățile nuanțelor, auzite la Sala Palatului, unde fix astea se pierd de obicei… Țin minte cum ne-am uitat unul la altul ca proștii, cu gurile căscate. Nu prea îmi mai amintesc ce a urmat, în mod sigur și o simfonie de Dvorák. Bănuiesc că o mare parte din uimirea și bucuria pe care le-am simțit au venit tocmai din faptul că acționaserăm improvizînd și, în loc să mergem la bere după ore, am mers la concert.

La final, cînd au cîntat la bis Dansul Ungar numărul 5 de Brahms, special ca să ne rupă gura, m-a bușit plînsul direct. Pînă și această piesă supercunoscută, interpretată la un nivel înalt, era emoționantă. Dinamic, tînguit, nuanțat, de parcă era un tablou care cînta. Am rămas prost, am plîns cu lacrimi de crocodil. Apoi am aflat că afară, în mașină, îi asculta și mama la radio, și făcea același lucru, plîngea și se bucura că măcar unul din noi a putut să îi asculte live. Uneori e bine să fii neatent, să faci lucruri spontane. Există șansa să fii surprins de rezultat.

A doua oară cînd mi s-a întîmplat ceva similar a fost la concertul Queen & Adam Lambert din vara trecută. Aici totuși aveam așteptări. De fapt, totul a fost o mare așteptare, pentru că am cumpărat biletele în prima zi în care s-a anunțat și au trecut multe luni pînă la concert. Bineînțeles, în tot acest timp, în capul meu era o bătălie între „nu e Freddie Mercury“ și „nu contează, sînt ceilalți“. Da, Freddie a fost unic și nu îl va înlocui nimeni niciodată, dar pînă la urmă nici nu cred că încearcă cineva. A venit și ziua solstițiului de vară, 21 iunie, în care aveam să aflăm cu toții cum sună live una dintre cele mai bune trupe ale tuturor timpurilor. Încă nu am cuvinte să descriu energia pe care am simțit-o cînd au intrat pe scenă și au început să cînte.

A fost un extaz permanent, un delir parcă. Frate, ăștia sînt chiar Queen. Emoția a venit în special din partea trupei, la melodii precum „Under Pressure“, în memoria lui David Bowie, care murise la începutul anului (e melodia mea preferată a tuturor timpurilor). Nici nu puteam să cînt, eram șocat să aud așa ceva live. Apoi a fost „Love of my life“, în care Freddie însuși a fost proiectat pe scenă, în dialog cu publicul, primul moment în care cred că mi-am dat seama că era real ce se întîmpla. Nici nu mai știu de ce plîngeam, că sîntem noi acolo sau că Freddie nu mai e… Poate conștientizam că e unul din cele mai magice momente pe care aveam să le trăiesc vreodată, dar era ceva natural oricum. E ciudat să vorbesc despre un punct culminant, întrucît totul se putea eticheta astfel. Totuși, la „Bohemian Rhapsody“ am înnebunit, pur și simplu. Pentru toate momentele în care auzeam piesa la radio și dădeam volumul la maximum, pentru karaoke-ul făcut pe această melodie, la mare, acum mulți ani, pentru cea mai complexă compoziție muzicală rock creată vreodată… am urlat cu lacrimi în ochi: Will you do the Fandango? 

Andrei Drăgoiu este absolvent al Leeds Metropolitan University, secția Art, Events, Performance, și în prezent lucrează la firma Harp&Loom, înființată de el în 2015.

Foto: wikimedia commons