Raluca Stroescu. O fată firavă, blondă, din Ploiești. Cazul ei a făcut înconjurul presei în 2007. Slabă, foarte slabă. Murind la 31 de ani, cînd viața încă nu începuse. Corporatistă. Muncind pînă la epuizare, sau cel puțin așa s-a spus. A devenit personaj de carte. Simbol al celor care au pierdut totul în speranța de a obține absolutul. Carieră, bani. Nu am cunoscut-o pe Raluca Stroescu sau nu îmi amintesc acest lucru. Ploieștiul este mare. Și are oameni frumoși. Pozele o arată inteligentă.

Așa era și Magda, în anul cinci de facultate, în 1997. Magda lua note mari. Aproape numai 10. Și nu eram tocmai o facultate în care să se dea numai note mari, ba chiar în anul al doilea seria noastră aproape se dublase, preluînd un grup numeros de colegi mai mari ce picaseră unul dintre examenele de matematică. Pe Magda nu o știam suficient de bine. Deveniserăm o serie foarte numeroasă, tot preluînd repetenți. Iar eu eram deja student și la Sociologie, prin urmare aveam și mai multe motive de a chiuli. Ba chiar și lucram, ceea ce mă făcea să ajung și mai rar la școală. Anul cinci era însă un an problematic pentru colegii mei. An terminal. Masterul abia apăruse ca program de studii, nu îl luau prea mulți în considerare. Și eram în plină criză economică, cu șomaj în creștere, cu migrație externă mică. Presiunea de a găsi de lucru era fantastică. Și eram al naibii de mulți cei care terminam ASE-ul.

Magda făcuse varii cursuri de calificare extrașcolară. Și învățase de toate. Putea fi orice fel de economist își dorea. Dar i se părea că nu știe nimic. Că nu o va angaja nimeni. Nu dormea noaptea. Se trezea și lovea cu mîna în perete, ore în șir. Slăbise vizibil. Nu putea ieși din acea situație. S-a aruncat de la etaj, undeva în Militari. Cu mult înainte ca viața ei să înceapă cu adevărat. Nu a apucat să vadă România schimbîndu-se. Aparent, în bine. Bani mulți, din ce în ce mai mulți. Dar tot într-o țară săracă.

Săracă, dar globalizată. Te sui în avion și ești în două ore în Italia. Te întîlnești la un training cu elvețieni aflați pe aceeași treaptă ierarhică. Te compari cu ei. Trebuie să cîștigi ca ei, nu-i așa, doar faci aceeași muncă. Trebuie să ai aceleași haine, aceleași vacanțe, aceeași mașină. Ba nu, că vii dintr-o societate unde ai învățat că trebuie să fii mai cu moț ca alții: trebuie să ai mașină mai puternică. Și atunci presezi. Mai o deducere de impozit, mai șase job-uri, mai o evaziune mică. Părul îți părăsește scalpul. Gym, minimum șase ieșiri în minivacanțe pe an, haine de firmă, casă proprietate personală, două mașini, patru vacanțe în Toscana, sute de clienți cărora le acorzi cel mult zece minute.

Un medic îmi vorbește despre o rudă a sa, avînd aceeași profesie, aceeași specializare, undeva în Germania, într-un oraș mare. „Se cîștigă prost acolo.“ Da, se cîștigă prost. Costul fiecărei intervenții este același. Aceleași materiale, chirii mai mici, mînă de lucru plătită la fel pe lucrare. Doar că la noi o lucrare durează zece minute. La nemți – de trei ori mai mult. Se uită medicul la tine, vorbește, caută să priceapă ce problemă ai. La fiecare 30 de minute, un medic neamț face o consultație. La noi e vorba de măcar trei consultații. Adică de trei ori mai mulți bani. Cifrele nu sînt exacte, dau pur și simplu un exemplu, în care însă ordinul de mărime este unul corect. În plus, nu se aplică tuturor medicilor, ci doar părții de sus a acestei elite. Mai fac o paranteză. Un alt medic îmi explică despre asociația înființată. Una în care militează pentru ca medicul să stea de vorbă mai mult cu pacientul. Importantă este calitatea vieții acestuia din urmă, dar și a medicului, nu doar simpla rezolvare a unei probleme de natură fizică. Dar apare competiția, presiunea de a avea la fel de mulți bani ca celălalt. Și deficitul extraordinar de medici. Și atunci, de voie, de nevoie, scurtezi consultația, iei iute mulți pacienți, eventual simultan, intri într-un ritm de care nici nu îți dai seama. Spital – cabinet – transport, 14 ore de muncă pe zi. Mai dormi șase. Restul de patru nu știi unde se duc.

Nu se aplică doar medicilor, ci cred că se regăsește în orice profesie. Și, o spun din nou, nu este pentru toți, ci doar pentru unii dintre noi. Cei care cîștigăm mult mai bine decît media. Ne ajută media însăși. Sistemul de impozitare egală pentru toți, adică 16% indiferent de salariu, a părut a ne crește nivelul de trai. Numai că, de fapt, el e unul în favoarea celor ce cîștigă mai mult. Nu o să stau să explic în detaliu acest principiu simplu, deși am constatat cu surprindere că a trebuit să o fac inclusiv cu CFO și CEO, sau cu analiști politici, adică indivizi ce ar trebui, teoretic, să priceapă ime­diat care sînt consecințele unei scheme de impozitare. Impozitarea flat (adică toți la fel – de exemplu, 16% pentru toți) merită comparată cu cotele progresive (de exemplu, 16% pentru venituri mici, 19% pentru cele mijlocii, 23% pentru venituri mari). Sistemul progresiv este cel utilizat în mai toată lumea mai dezvoltată ca noi. Hai să luăm un exemplu din parantezele anterioare. Un ins cu 1000 de lei salariu ar da 160 de lei impozit în ambele sisteme și ar rămîne la final cu 840 de lei. Unul cu 2000 de lei ar rămîne cu 1680 de lei în sistemul cu impozitare flat și cu 1620 de lei în cel progresiv. 4000 de lei ar conduce la 3360, respectiv 3080 de lei. Abia aici se vede clar diferența. Cei cu salarii mari cîștigă mult mai mult decît restul în sistemul flat. Rezultatul este că au mai mulți bani și se îndreaptă rapid spre sisteme de furnizare a serviciilor sociale de pe piața privată. Ceea ce nu e rău, la urma urmei. De aceea, în opinia mea, este bine să ai un sistem de impozitare în cote progresive apropiate unele de altele, nu așa cum era în România pînă în 2004, cînd impozitul atingea 40% în cazul celor cu venituri un pic peste medie. Dar trecerea spre piața privată e însoțită de o subfinanțare a serviciilor oferite public. Acest lucru se vede imediat în sănătate și educație. Salariile în aceste sectoare vor fi mai mici. În educație, ele se plătesc din impozite. Impozite mici înseamnă automat salarii mai mici în învățămînt. În sănătate depinde de cîți cumpără serviciul oferit. Cînd mulți merg spre piața privată, iar diferențele de calitate cresc, presiunea de a merge spre acea piață, de a beneficia de un serviciu mai bun cresc. Sistemul public tinde atunci să se adreseze unei alte nișe, din ce în ce mai sărace, cu mai puține pretenții, iar calitatea va scădea.

Efectul inegalității de venit în creștere este tocmai acest decalaj mare dintre serviciile accesate de cei mai avuți și cele rămase pentru cei cu venituri medii sau sub medii. De aici presiunea fantastică de a-ți permite servicii din cele bune. Dacă serviciile bune sînt doar un pic mai bune decît cele slabe, atunci rămîne o distanță dată de capacitatea de a cîștiga, dar presiunea de a agonisi mai mult decît este posibil se diminuează puternic.

Acumulare. Atît mai rămîne pentru mulți din ceea ce le poate oferi timpul limitat pe care îl au. Să fii cît mai în față, ca bani, ca imagine, ca faimă. Este o alegere personală pe care o învățăm în școală, acolo unde a aduna note mari este principala îndeletnicire. Foarte mari chiar. Așa se dau notele în România. Foarte-foarte-foarte mari. Enorm de mari. Toți studenții trebuie să ia note de 10. Fiindcă toți elevii iau note de 10, fiindcă altfel se supără părinții. În fine, exagerez. Dar dacă este să ne uităm la distribuția notelor prin cîteva facultăți o să observăm cum nimeni nu termină cu medii sub 7-8. Mă uit la elevii și studenți germani sau britanici, ca să nu mai zic de finlandezi. Dacă iei acolo echivalentul unui 10 la noi, atunci acela este un mare eveniment.

La noi se ajunge ușor la nota 10. Și atunci învățăm toți că ni se cuvine totul. Iar mai tîrziu cerem acel tot. Fiindcă ni se cuvine. Fiindcă am terminat cu note mari, după cum se lăuda în anii 1990 unul dintre cei mai neîndemînatici prim-miniștri români, plasat și azi pe un loc călduț, la vîrful ierarhiei societale.

Și acumulăm. Avere. Fiindcă aceasta este norma socială. Fiindcă merităm așa ceva. Fiindcă cei ce vor o altfel de împlinire au libertatea de a migra. Ceea ce au și făcut, în bună parte. Vorba unui fost președinte: „Cui nu-i place aici, să plece“. Nu întîmplător ajunsese președinte.

Restul, minoritarii, sînt cei ce dau ­like acestui text și se întreabă dacă ei au ajuns să fie împliniți, dacă sînt mulțumiți cu ei înșiși. Ceilalți au rezolvat de mult această problemă, acumulînd. 

Bogdan Voicu este sociolog.