„Nu poţi să dai drumul pur şi simplu creativităţii, ca şi cum ar fi un robinet. Ai nevoie de dispoziţia potrivită. Care este această dispoziţie? Panica din ceasul al doisprezecelea.“

Bill Watterson, artist grafic


Dimineaţa tîrziu, în camera de lucru lîncezeşte un aer dens, iuţit de o fibră olfactivă de vin acru, răspîndită de un pahar de şpriţ pe jumătate nebăut. Întinse fără noimă, farfuriuţe cu firimituri, cotoare de măr oxidate şi un amestec de foi mîzgîlite şi cărţi crăcănate pe burtă – sînt urmele aplicaţiei scrise în noaptea anterioară, pentru ritualica conferinţă bienală a Asociaţiei Antropologilor Europeni. Deşi alocasem cu generozitate o zi întreagă redactării aplicaţiei, am ajuns să o scriu aproape integral în jumătatea de oră de după miezul nopţii şi să o trimit la timp doar cu ajutorul privilegiului diferenţei de fus orar. Îmi fac loc spre calculator printre urmele luptei şi deschid site-ul Asociaţiei Antropologilor: pe prima pagină tronează – mustrător-sarcastic – un grafic cu ritmul primirii aplicaţiilor pe parcursul întregii luni puse la dispoziţie de organizatori. Curba graficului înaintează leneş, aproape liniar, la nivelul numerelor compuse dintr-o singură cifră, pînă în dreptul ultimei zile, cînd creşte aproape vertical, ca să reflecte sutele de aplicaţii last minute. Toţi contributorii la vîrful de curbă sînt, desigur, întîrziaţii, neserioşii, cei care lasă lucrurile pe ultima secundă. Răsuflu uşurată: nici în această privinţă nu sîntem noi, românii, altfel.

A amîna, a tergiversa, a o lălăi. Toate aproximează nesatisfăcător termenul pe care studenţii generaţiei mele l-au cunoscut şi l-au adoptat, pe filieră anglo-saxonă, din cultura populară de tip PhD comics, romglezul „a procrastina“.

Studenţilor noştri – nişte antropologi şi sociologi aspiranţi, cu înclinaţii boeme pronunţate, dar şi foarte angajaţi şi uşor perfecţionişti – le place să joace în prelungiri. Să predea proiectele puţin mai tîrziu. Scuzele însoţitoare acoperă toată paleta de creativitate specific studenţească, de la confundarea datei de predare („am înţeles 17 mai în loc de 7 mai“) pînă la crize personale sau familiale atît de grave încît trimit tema alocată de mine în derizoriu, şi la catastrofe tehnice inexplicabile, în care procesoare de text au proiectat preţiosul document într-o gaură neagră.

Nimic din aceste lucruri nu este adevărat, desigur. Toate festele jucate de memorie, tehnologie, conspiraţii cosmice pe care le invocă studenţii nu fac decît să mascheze o slăbiciune umană: nevoia de a procrastina a unei persoane cu angajamente multiple, între care cele universitare sînt o specie aparte. Este un semn al nevoii de a spaţia obligaţiile academice de viaţa care aleargă în paralel, în propriul ei ritm, care cere răspunsuri imediate, mobilizări de energie, acţiune. În această logică, aleg să citesc în unele dintre amînările studenţilor importanţa specială pe care o acordă temei şi imposibilitatea de a o expedia sumar, între două joburi part-time. Un proiect, referat sau eseu care nu poate fi scris decît după ce ultimul e-mail din căsuţa poştală a primit răspuns, după ce ultimul fişier Excel a fost expediat şefului şi ultimele chips-uri din cămară au fost ronţăite nu poate fi decît o prioritate absolută.

Munca academică se întîmplă abia după ce tot restul lumii s-a dus la culcare. Nevoia de distanţare, de degajare a tuturor bruiajelor, de răgaz (ceea ce un coleg biolog, de altfel foarte prolific, numea brainspace) face munca cu textul dificil de strecurat pe parcursul unei zile obişnuite. Procrastinăm, unii dintre noi, pînă în ultimele zile sau ore posibile, pentru că abia atunci reuşim să impunem lucrul cu textul ca acţiune de maximă urgenţă şi să avansăm termenul de predare la acelaşi rang cu restul stimulilor. Puţini studenţi, doctoranzi, cadre didactice sau cercetători îşi mai permit să-şi petreacă programul de lucru în laborator, pe teren sau în bibliotecă. Pot fi găsiţi mai degrabă la secretariat sau la contabilitate, cu două telefoane sunînd în sincron prin buzunare, fugărind ştampile sau agitînd cîte un dosar de deconturi şi nişte rapoarte de activitate detaliate (fictiv) la nivelul orelor de lucru. Răspunsul la cerinţele pieţei devine adeseori o muncă full-time animată de „zgomotul“ administrativ, în care scrisul, în momentele cînd nu este şi el o datorie către piaţă, rămîne un moft rezervat insomniacilor. Această dezangajare frecventă de la munca universitară propriu-zisă scurtcircuitează fluxul ideilor, reconectarea este solicitantă, iar costurile acestui yoyo se decontează din calitatea rezultatelor.

Nevoia de răgaz (brainspace) este privită cu ochi critici de către experţii în maximizarea eficienţei, în creşterea producţiei de puncte pe hectar academic şi, în ultimă instanţă, a viabilităţii economice a învăţămîntului superior. Cincinalul în patru ani şi jumătate s-a transformat în doctoratul în trei ani. Hărnicia academică, impusă managerial, deşi funcţionează într-o logică perfectă, omite să cuantifice rezonabil timpul alocat decantării ideilor. Această omisiune creează un nou management, de data aceasta informal, al procrastinării.

Monica Stroe este antropolog, cadru didactic asociat la SNSPA Bucureşti.

Foto: L. Muntean