– doar nişte dilema... –
 
 
Dilemele generaţiei mele sînt foarte diferite de cele ale generaţiilor trecute şi cu siguranţă foarte diferite de cele pe care le vor avea copiii noştri. Dacă bunicii mei aveau de ales între a trăi în provincie sau la oraş, noi trebuie să alegem ţara. Ei au „ales“ o dată pentru noi. Noi vom alege cu adevărat pentru copiii noştri şi tot aşa...
 
Mobilitatea e deja un capital în sine – ne spun sociologii. Pentru unii tineri e dependentă de capitalul economic şi cultural al familiei din care provin, pentru alţii a devenit dependentă doar de cel cultural. Pentru că singura valoare ce permite mobilităţii să fie independentă de alte resurse e cea intelectuală. Tînărul român plecat la studii în „afară“ cunoaşte poate cel mai bine cum e să fii mobil de „mic“. Părinţii săi erau „mobili“ dacă făceau naveta de la Ploieşti la Bucureşti sau călătorind din Dobrogea în Oltenia. El, la 21 de ani, e „mobil“ şi „cosmopolit“. E rezultatul unei conjuncturi sociale fericite care îl face să spună cu lejeritate uimitoare: „La vară vin în ţară, dar nu stau mult pentru că plec în Oslo la o conferinţă, apoi la o şcoală de vară la Brugges şi din toamnă la Berlin, înapoi la şcoală“. Exemplar al pa-tologiei caracterizate prin „exces“, se deosebeşte de unii dintre colegii săi din generală care, neavînd „resurse“, devin indivizii caracterizaţi prin „lipsă“. Şi aşa devine mobilitatea un simptom al unei noi maladii discriminatorii.
 
Tînărul român de azi a trăit şi cîţiva ani cu lipsurile şi ororile comunismului, dar acum gustă opusul. Iar meniul lui s-a schimbat atît de brusc, încît corpul lui face cu greu faţă adaptării. Cu corpul se rezolvă, dar dilemele lui? Cea mai haioasă descriere a copilăriei mele şi a altor tineri din generaţia mea am găsit-o pe o reţea socială online. Ai copilărit în anii ’90 dacă ai colecţie de surprize de la gumă Turbo, îi făceai mamei tale semne de carte din hîrtie glase de 8 Martie, te uitai cu părinţii la Dallas şi Robingo, ai avut serbarea Abecedarului în clasa I. Un univers de lucruri mici şi sclipitoare, colorate artificial şi lipicioase, care au venit ca o pată de culoare peste un gri pe care nu l-am distins însă prea bine. Azi, toate „amintirile din Epoca de Aur“ stau înghesuite într-o valiză prăfuită, sus pe şifonier. În mod ciudat, trăim o nostalgie a unor timpuri pe care nici măcar nu le-am simţit din plin. Dar poate că tocmai diversitatea în toate (de la tipurile de pîine de pe raft la supermarket pînă la programele de masterat) şi libertatea de azi, puse faţă în faţă cu valiza cu amintiri, ne dau această iluzie.
După 1989, „acasă“ s-a schimbat decorul. Actorii sînt cam aceiaşi, dar poartă alte măşti. Unii dintre spectatorii mai tineri au ieşit „afară“ să se aerisească, să încerce şi un alt aer, într-o altă ţară, cu alte şcoli şi alt sistem de învăţămînt.
 
Mai pe scurt, mobilitatea ca şansă şi ororile în lanţ ale comunismului (care nu s-au oprit odată cu 1989) sînt doar doi dintre factorii care scot tinerii afară din ţară. Nu are rost să repet seria de avantaje pe care le poate avea un student la o universitate „de afară“. Pornind de la simpla posibilitate de fi independent financiar graţie unui job part-time, pînă la nenumăratele resurse academice la „un click distanţă“ şi de la cele mai recente reviste de cercetare pînă la burse de studiu şi şanse nenumărate de a întîlni şi asculta „live“ oameni pe care acasă îi puteai doar citi. Pentru toate acestea da, pot spune răspicat că e de rămas „aici“.
 
Completînd-o pe Corina Tarniţă, cîştigătoarea Premiului Studentul Anului în SUA oferit de Liga Studenţilor Români din Străinătate, care spunea că profesorul ei de la Harvard remarcase capacităţile studenţilor români în discursul activităţii sale academice, recent şi profesorul meu de antropologie mi-a spus: „Vous les roumains, vous travaillez bien. Et ça se voit ici...“. Şi tocmai asta mă face să mă gîndesc serios la miile de studenţi români care pot mai mult decît arată, care au nevoie doar de semne de circulaţie şi marcaje pentru a ajunge acolo unde inteligenţa este pusă în valoare – o bilă albă pentru România. La asta se adaugă recunoştinţa şi nevoia de a contribui cu ce pot şi cu ce ştiu la a reconstrui ceea ce nu le place.
 
A pleca din ţară pentru că nu ne place nu e o rezolvare, ci o urmă de laşitate. Pleci pentru că nu-ţi place, dar nici un vrei să schimbi ceva. Laşi totul pe umerii altor generaţii tinere care, la rîndul lor dezgustate, vor reacţiona la fel. A te întoarce sau nu acasă după studii e o decizie luată mai presus de orice calcul raţional. Cei curajoşi, cu spirit de aventură se întorc. Alţii aşteaptă să mai înveţe cîte ceva şi se întorc după ce au căpătat o legitimitate suficient de mare încît să-şi găsească un loc, cu o mai mare uşurinţă. Mai este şi o a treia categorie, a celor care nu se mai întorc decît la sărbători, să îşi vadă părinţii şi bunicii din capete de ţară, la rîndul lor mîndri de aşa nepoţi. Cît despre mine, sînt la graniţe încă...
 
Luminiţa-Anda Mandache este masterandă la Université Catholique de Louvain.