În decembrie 1989, s-a spus că a explodat mămăliga. Prin toate ţările din jur se întîmplase cîte ceva, numai la noi nu se petrecea nimic. Iar acest lucru nu era de ieri, de azi, ci de multă vreme. O grevă a minerilor, dezamorsată de Ceauşescu personal, cîţiva disidenţi răzleţi, sau Braşov 1987 nu se comparau cu primăvara de la Praga, cu 1956, cu Gdansk-ul, cu cele două canale ale televiziunii bulgăreşti. Comunismul naţionalist promovat de Dej şi apoi de Ceauşescu nu se compara cu poziţia Iugoslaviei, a cărei viaţă politică internă fusese marcată de protestele studenţeşti de la Belgrad (1968), de primăvara croată (1971), de rebeliunea kosovară din 1981 şi de cea din vara lui 1989. 
 
În alte ţări, drumul către capitalism fusese pavat cu demonstraţii populare ample, cu proprietate privată, cu multipartitism, toate începute măcar în anii ’70. Pînă şi la ruşi şi bulgari, o clasă moderată de comunişti venise la putere, aducînd idei noi (în Rusia) sau pur şi simplu renunţînd la putere (în Bulgaria). 
 
Mămăliga a explodat oarecum pe neaşteptate, dar a făcut-o serios de tot, cu multă lume pe străzi, cu unii care au făcut rost de arme şi şi-au defulat setea de sînge, cu minerii venind apoi repetat la Bucureşti să sădească panseluţe… 
 
Partea asta cu acţiunile justiţiare ale minerilor o mai văzusem la noi pe cînd legionarii erau plini de aplomb. Camarazii erau pe post de mineri şi reparau tot ce era de reparat, aşa cum Piaţa Universităţii avea nevoie de flori în iunie 1990. Şi o revedem şi azi, la nesfîrşit, repetată de mase de purişti ce abia aşteaptă să le dea la cap celor ce le întinează naţia sau oraşul sau orice altceva. Iar o mişcare de protest este considerată a fi serioasă cînd adună mulţi oameni în stradă, ca să arate ei ce înseamnă să fie mulţi. 
 
Doar că lucrurile nu stau tocmai aşa. La începutul secolului al XIX-lea, un francez, Alexis de Tocqueville, făcea o călătorie peste Ocean şi aşternea pe hîrtie o observaţie ce îl mirase. Coloniştii europeni generalizaseră un mod de organizare socială ce exista pe vechiul continent, dar era la fel de important încă. Americanii reinventaseră acţiunea de grup. Cînd aveau un interes comun, se strîngeau laolaltă şi căutau să găsească soluţiile optime. Nu aşteptau să vină primarul, şeriful sau cine ştie ce alt bogătaş local. Aveau ceea ce, mulţi ani mai tîrziu, avea să fie etichetat drept cultură civică participativă.
 
La noi, în comunism, Partidul avea ochi şi urechi pretutindeni, controlînd pînă şi cluburile de şah, care altfel ar fi trebuit să fie nişte locuri absolut inofensive. Adăugată peste apatia socială precomunistă, o astfel de supraveghere permanentă ucisese aproape orice rămăşiţă de cultură participativă şi ştiinţă de a coopera, lăsînd locul unui sistem ierarhic în care toţi aşteaptă ca şeful să ia o decizie şi adesea îl vorbesc de rău pe la spate, sperînd ca într-o zi să le vină rîndul să îi ia locul. 
 
Iar cooperarea e complicată pentru că presupune răbdarea de a asculta ce spun ceilalţi, necesită să poţi exprima un punct de vedere şi să încerci să îi convingi de justeţea lui, pentru ca să faceţi apoi lucruri împreună. 
 
În noiembrie 2014, mămăliga a părut a exploda din nou. Românii din ţară şi de aiurea au ieşit în număr mare la vot şi au făcut ca noul preşedinte să fie un neamţ ce pornise în campanie nu doar cu a doua şansă, ci de la mare distanţă de favorit. Cum Facebook a jucat un rol în mobilizare, mulţi au afirmat că avem de a face cu maturizarea societăţii civile, poate şi fiindcă acelaşi Facebook a fost utilizat ca mijloc de comunicare în primăvara arabă, dar şi de mişcările de tip occupy. 
 
Să avem oare un boom românesc al societăţii civile? 
 
Din 1990 încoace, datele de sondaj* au plasat sistematic românii printre europenii cu cea mai mică participare în asociaţii de orice fel (catalizatorul obişnuit al spiritului civic, rol pe care îl îndeplinesc şi azi, ca şi pe timpul lui De Tocqueville). Sîntem între cei care se implică foarte puţin în mişcări de protest, în a semna petiţii, în a boicota ceva, şi spunem şi că nu dorim să o facem. Este adevărat că faţă de 1990, trend-ul este uşor ascendent, dar tot sîntem foarte departe de a fi o societate cu o participare civică la nivelul contemporaneităţii. Tot date de sondaj, de astă dată culese doar în România, arătau, la finalul lui 2014, că două treimi din tinerii din ţară (15-29 de ani) considerau participarea la mişcări de protest fie de modă veche, fie nu tocmai la modă. Nici una dintre aceste cifre nu indică vreun potenţial boom al civismului. Dimpotrivă! 
 
Înfrîngerea candidatului PSD a constituit un scenariu doar aparent neverosimil. Memoria reţine însă eşecul marelui favorit din 2004, cel care condusese în sondaje aproape la fel de autoritar ca al său doctorand. Nici Mircea Geoană, în 2009, nu a fost mai prejos, iar victoria lui Klaus Iohannis, în 2014, a dovedit că PSD nu este capabil să gestioneze astfel de momente şi să adune în jur consilieri competenţi. Pentru a evita dezastrele trecute ale partidului, după toate probabilităţile, Guvernului i-a trecut prin cap să blocheze accesul la vot. Dacă se dovedeşte că este aşa, dincolo de gestul meschin, o concluzie se impune. Făptaşii au uitat sau, mai grav, nu au ştiut vreodată că fructul oprit este cel mai atractiv. Ş cum aproximativ jumătate dintre români au măcar o rudă plecată în afara ţării, iar prestigiul asociat celor migraţi este mare, era firesc să vedem o masă suplimentară de oameni la vot. Că au comunicat pe Facebook era de la sine înţeles, reflectînd pur şi simplu dezvoltarea tehnologică. 
 
Şi dacă tot veni vorba de Facebook… Participarea civică poate fi privită ca parte a ceea ce în sociologie, ştiinţă politică şi economie se numeşte „capital social“. Aşa se cheamă chestia asta de prin 1977, iar oamenii de ştiinţă de prin lume au ignorat cu ostentaţie faptul că, 13 ani mai tîrziu, economiştii români s-au gîndit să folosească numele în alt sens. În literatura despre capital social există o dezbatere destul de susţinută despre rolul Internetului în generarea acestuia. Şi sînt dovezi puternice care arată că Internetul susţine participarea în asociaţii, încrederea în oameni, relaţiile cu prietenii, facilitînd comunicarea. Există însă un articol făcut public în toamna lui 2014 de Fabio Sabatini şi Francesco Sarracino care documentează empiric contrariul în ce priveşte comunicarea mediată de Facebook, arătînd că aceasta sporeşte izolarea socială. 
 
Să recapitulăm: România nu are o tradiţie a participării, nici postcomunistă, nici precomunistă. Participarea necesită organizare, activitate constantă, consistenţă, voluntariat. Ieşirea la vot din noiembrie 2014 este un fapt izolat, nebazat pe organizare, ci ca reacţie la aroganţa şi nepriceperea guvernamentală. Prezenţa pe Facebook nu este un argument care să susţină crearea unei societăţi civice înfloritoare, ci dimpotrivă. 
 
Cum arată societatea civilă, de fapt? Ca să dau o definiţie uşor reducţionistă, societatea civilă se manifestă prin acele numeroase grupuri mici, ce agregă interesele membrilor lor şi acţionează spre a crea bunul comun. Nu vă aşteptaţi de la mine să vă vorbesc despre cîţi se implică în viaţa politică şi sînt gata să arunce cu noroi într-un partid sau altul sau să se lupte cu statul. Aceea nu este societatea civilă, ci un stereotip ce denotă o altfel de înţelegere a societăţii civile şi a rolului acesteia. Simptomatic este modul în care Wikipedia defineşte societatea civilă. Conaţionalii noştri au ales să înceapă versiunea română cu un citat din Nicolae Manolescu, care defineşte societatea civilă ca reacţie a cetăţenilor faţă de stat. Alte limbi pun accentul pe faptul că nu discutăm despre stat, ci despre cooperare în afara structurilor de stat. Vă reamintesc că Wikipedia reflectă gîndirea celor care scriu – voluntar – în ea. Simplul fapt că la noi persistă ideea că statul e un obiect căruia trebuie să îi contrapunem societatea civilă ne arată ce reprezentări au cei ce fac voluntariat (pe Wikipedia) şi care ar trebui să fie exponenţi ai modului în care apare participarea. 
 
Sociologia şi ştiinţele politice sînt disciplinele ce ar trebui să se priceapă la generat cooperare, deci la a cataliza elemente ale societăţii civile. Sociologii din România au două asociaţii profesionale mari, nici una cu adevărat funcţională. Politologii au şi ei pe hîrtie două asociaţii, şi de cîţiva ani încearcă să pornească o a treia, tocmai pentru că primele două nu sînt funcţionale. Cu alte cuvinte, cei care teoretic se pricep la a genera implicare, participare, voluntariat, cooperare, nu dovedesc o abilitate prea mare de a se organiza mai întîi pe ei. 
 
Speranţa vine însă de la modul în care emigranţii mediază contagiunea valorică cu cultura ţărilor unde au plecat. Din păcate, destinaţiile principale ale românilor sînt tot ţări unde participarea civică este mai degrabă redusă… 
 
Bogdan Voicu este sociolog. 
 
*Surse: Am invocat date comparabile, furnizate de sondajele valorilor sociale, o serie de studii internaţionale derulate la noi de Grupul românesc pentru studiul valorilor sociale. Aceeaşi sursă mi-a permis estimarea numărului românilor cu rude în afara ţării. De asemenea, m-am referit la un sondaj în rîndul tinerilor comandat către CURS SA de Fundaţia Friederich-Ebert-Stiftung România.