Ne-am intersectat în redacția Dilemei, pe vremea cînd eu eram încă studentă la master și îi ajutam pe colegii mei la suplimentul Vineri al revistei. Citeam ce scria, dar n-am avut curaj să vorbesc cu el atunci. Oricum, mi se părea atît de flamboaiant și de colorat, că m-aș fi îndoit că m‑ar fi putut remarca în vreun fel. Am vorbit prima dată în redacția Observatorului cultural, unde am lucrat după ce am terminat facultatea, iar el venea aproape săptămînal. Umplea încăperea cu vocea lui ușor pițigăiată și mi se părea că poveștile despre festivalurile de film din străinătate și orașele pe care le vedea îl făceau omul cel mai cool pe care îl întîlnisem. Printr-o întîmplare, am ajuns apoi să locuim în același bloc cu patru etaje: el la unu, prietenul nostru Mihai Chirilov la trei, iar eu la patru. Așa se face că, odată creat acest mic grup de oameni, care ne simpatizam deja, am devenit din ce în ce mai apropiați. Am creat o comunitate ca în Seinfeld și ne-am bucurat de această vecinătate cîțiva ani buni. Parisul l-am descoperit împreună și Lisabona tot el ne-a convins că e musai s-o vizităm. Am făcut schimb de cărți, am rîs, am dansat, am băut vin și am mîncat împreună. Plecările lui din ce în ce mai lungi în ultima perioadă de viață nu m-au pregătit pentru cea finală. Am păstrat optsprezece cartoline pe care ni le-a trimis din diverse colțuri ale lumii. E el în fiecare dintre rîndurile scrise. Nu știu cum reușește.
Trec în continuare, zi de zi, pe lîngă ușa lui. Chiar dacă am văzut muncitorii care au renovat garsoniera și acum sînt acolo niște vecini noi, pentru mine „locul“ lui a rămas intact. Aș putea să spun cu ochii închiși cum sînt aranjate cărțile și cum se uită Marilyn spre canapea. Unde e volumul À la recherche du temps perdu și unde își ține fotografiile. Ce se vede pe geamul mic, de lîngă birou, și cum stă tava de argint pe un geamantan vechi, maron.
Leo ar ar fi avut azi 60 de ani. Pentru mine el nu avea vîrstă nici cînd trăia. Era o prezență atît de familiară, cu toate contrastele ei: și un puști rebel și încăpățînat, și un domn înțelept, și un dandy pretențios și rafinat, și un prieten care putea face să te simți special cît timp stăteai cu el, și un băiețel care și-a dorit să-și cunoască tatăl.
Dosarul de acum de la această idee a plecat: cum ni-l amintim și ce am păstrat din toți acei Leo pe care i-am cunoscut. Sînt doar cîteva mărturii ale acestei călătorii pe care a făcut-o alături de cîțiva oameni care l-au cunoscut și l-au citit de-a lungul timpului.
Ilustrație de Ion BARBU
