Coincidenţe, simboluri, neputinţă şi neconcordanţă. La cincizeci de ani de la manifestaţiile studenţeşti din mai 1968, Franţa pare că nu a reuşit nici o comemorare demnă de acest nume, şi nici repetarea unor mişcări greviste similare.

Ceea ce se dorea, încă de anul trecut, la Paris, să fie un prilej de comemorare a acelui mai ’68 care a dus totuşi la schimbarea la faţă a Franţei, şi implicit a Europei, nu a reuşit. Francezii nu au comemorat nimic. Încercările Marinei Le Pen şi ale Frontului Naţional de a organiza dezbateri şi sărbători demne de aniversare s-au înecat în cotidianul încărcat, greviştii care au paralizat Franţa şi care au vrut să aleagă date simbol, ca o repetare a acelor vremuri, nu au reuşit decît să exaspereze populaţia, studenţii care şi-au spus că, blocînd universităţile, vor avea acelaşi succes ca atunci, au fost trataţi atît de guvern cît şi de restul francezilor cu o indiferenţă foarte aproape de complezenţă. Chiar dacă una dintre universităţile blocate a fost cea din Nanterre, acolo unde a început totul, în urmă cu o jumătate de secol.

Să ne amintim deci cum studentul Daniel Cohn-Bendit îi striga ministrului Tineretului de atunci, François Missoffe – „am citit Carta voastră Albă pentru Tineret! Şase sute de pagini de inepţii! Nici măcar nu vorbiţi despre problemele sexuale ale tinerilor...“. A urmat ceea ce se ştie deja, zeci de zile de revolte studenţeşti, muncitoreşti, începute în 22 martie şi terminate în 30 mai, dirijate împotriva capitalismului, a consumerismului, a imperialismului american şi chiar împotriva lui Charles de Gaulle, ajuns la putere în 1958. O revoltă care mergea în ritm cu vremurile, cu schimbările care se anunţau, o revoltă sub soganul „este interzis să interzici!“. Protestele au dus la dizolvarea Adunării Naționale.

În imaginarul francez, Mai ’68 e considerat cel mai important moment din istoria Franţei contemporane. O mişcare care a dus la naşterea unei Franţe decomplexate, suverane, libere, mîndre de ceea ce reprezintă în lume. Interesant de subliniat, ca un ecou al acestor zile, este faptul că unul dintre profesorii care au făcut atunci front comun cu studenţii de la Nanterre a fost tocmai mentorul actualului preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron. Un anume Paul Ricoeur... profesor la Nanterre. Tot interesantă pare astăzi atitudinea generalului De Gaulle care, în plină revoltă (13 mai a fost ziua de vîrf a grevei generale), decide să viziteze... România (14–18 mai), şi apoi să dispară, în Germania, pe tot parcursul zilei de 29 mai. La întoarcere, pe cînd fidelul său ministru, scriitorul André Malraux, organizează o manifestaţie de sprijin, anunţă că nu va demisiona, că nu renunţă nici la premierul său Georges Pompidou, dar că va convoca alegeri anticipate (aveau să se deruleze în iunie).

Ce a mai rămas astăzi din acele evenimente? O emulaţie culturală, cinematografică, sociologică, filozofică fără egal. Naşterea mişcărilor feministe, dar şi dreptul la contracepţie şi la avort, extins ulterior în tot Occidentul. Universitatea pariziană s-a divizat ca urmare a acestor revolte în cele 13–14 unităţi distincte pe care le cunoaştem astăzi. Iar Daniel Cohn-Bendit a continuat, pînă chiar anii trecuţi, să inflameze Parlamentul European şi spaţiile publice europene cu aceeaşi dorinţă de a sparge tiparele unei limbi de lemn pe care o avea din vremea studenţiei.

Cît despre Mai ’68, în mentalitatea intelectualilor şi analiştilor politici de acum, într-un stil foarte surprinzător, a dus la conştiinţa instaurării unui adevărat baraj. O frontieră mentală, cum a numit-o Jacques Attali, într-un recent număr al revistei L’Express. Este complicat azi să vorbeşti despre acel mai, în comparaţie mai ales cu acest mai. Acel mai era despre mersul în ritmul vremurilor, despre schimbare şi viziune, o schimbare necesară, deci de necondamnat, chiar dacă în sine nu au fost nici mari învingători și nici mari cîştigători, ci doar efecte pozitive. În timp… Acest mai este despre conservatorism, despre a nu evolua, ci a păstra un anume statu quo (starea actuală versus reformele dorite de Macron). Greu de acceptat, greu de apărat, greu de purtat spre viitor cînd chiar lozinca universităţii din Nanterre, vizibilă din toate trenurile care trec prin gara Nanterre Université, este cît se poate de clară: N’enterre pas tes rêves! „Nu-ţi îngropa visele!“

Iulia Badea-Gueritée este jurnalistă.