Felii de franzelă foarte subţiri, tăiate în două, unse cu margarină – dar numai cît să astupe găurile pîinii – şi acoperite cu parizer şi fîşii înguste de gogoşari muraţi sau rondele străvezii de castraveţi acri. Vreo două-trei platouri a cîte un rînd de sandviciuri. Plus tort de cofetărie, cu cremă care ţi se aduna cocoloaşe în gură pînă s-o înghiţi cu chiu, cu vai. Ăsta era nesmintit meniul la ziua lui Udo, vecinul şi prietenul meu cel mai bun, pînă pe la 7 ani. O dată pe an îl lăsa mama lui să aducă prieteni la el – de ziua lui. Asta îmi şi plăcea cel mai mult la ziua lui, că puteam merge la el. În rest, ne jucam la gard. La gardul care despărţea grădinile noastre. Eu pe partea mea, Udo pe partea lui. Ca să ne întîlnim, fie îl strigam eu: „Udo, hai la gaaaaaard!“, fie mă striga el: „Adila, hai la gaaaaaard!“ Gardul era şi nu era o piedică în calea fericirii noastre. Era, altfel nu ne apucam să lărgim, pînă am încăput pe-acolo, o gaură pe care o dibuisem în plasa de sîrmă. Gardul a fost reparat în scurt timp, ceea ce însă nu ne-a împiedicat să ne căsătorim. Cred că e prima petrecere de care îmi aduc aminte.

Mi-am pus pantofii cu toc ai mamei şi o rochie care „se învîrtea“. Udo nu-mi amintesc ce-a purtat. Nu era important. Ca să ne căsătorim, eu am făcut sarmale din foi de viţă-de-vie, umplute cu papalaşcă, iar Udo a trebuit să-mi dea un cadou. Mi-a dat o farfurie de tablă găurită. Numai bună pentru sarmale. Ca să ne căsătorim, a trebuit să îndoim coatele ca şi cum ne-am fi luat de braţ şi s-o pornim de-a lungul gardului, fiecare pe partea lui, atenţi să n-o luăm unul înaintea celuilalt. Am ajuns în fundul grădinilor, unde ziceam că era biserica. De ziua lui, cel mai mult îmi plăcea că puteam să merg la el. De la fereastra lui, strada se vedea altfel decît de la noi. Casa lui părea mai mare şi mai frumoasă decît a noastră. Şi unde mai pui că o dată m-a dus în camera lui Oma, unde am văzut pentru prima oară un pian!

Apoi au fost „reuniunile distractive“ din şcoala generală – parcă aşa le zicea. Extrem de rare. Diriga noastră zicea că nu le merităm. Culmea culmilor a fost că nu ne-a organizat banchetul de la finalul clasei a VIII-a, pe motiv că am fost foarte răi. Asta nu i-am iertat-o! Desigur, între timp au fost revelioanele cu familia, cu mese bogate (Dumnezeu ştie cum reuşea mama să găsească ingrediente pentru toate bunătăţile – de la salată boeuf, ciorbe, sarmale şi fripturi, pînă la prăjituri cu nume de neuitat: Televizor, Dinte negru, Albă ca zăpada, Ochi de pisică, Deşteapta Vetuţa...), revelioane la care dansam cu vară-mea pe muzica de la televizor. Corina Chiriac îi plăcea mamei, deci şi mie. Angela Similea nu ne plăcea deloc. Mirabela Dauer nu era rea. Marina Scupra era aşa şi-aşa. Dar preferatele mele erau Carmen Rădulescu şi Loredana Groza! Vară-mea era mare amatoare de dans. Mergea pe şest la discotecă, la Casa Armatei. Pe şest, fiindcă taică-su n-o lăsa. „Iar te duci la bîţa-bîţa!“ îi zicea. Pentru un revelion din ăsta, ţin minte că am găsit într-o iarnă la Dumbrava – magazinul central – nişte cercei-clips de toată frumuseţea. Mi-a luat atunci mama cîteva perechi – verzi, mov şi galbeni, parcă.

Apoi a venit revoluţia. Eram în clasa a IX-a. Au urmat chefurile din liceu. Teribile. Nenumărate. Numai că pe mine nu mă invita nimeni, niciodată. Nu eram în gaşcă. În nici o gaşcă. Deci nu existam. Abia prin clasa a XII-a am fost şi eu la vreo două majorate. La unul dintre ele m-am sărutat prima oară cu un băiat. Ştiu că purtam pantaloni negri de stofă, cu dungă şi un pulover alb din mohair, tricotat de mine, care avea pe umărul stîng un epolet din carton îmbrăcat în stofă neagră, cu franjuri aurii – tot opera mea, de care eram foarte mîndră, desigur. Oare acelui epolet à la Michael Jackson să-i fi datorat succesul?... A fost bizar. Ca şi cum m-aş fi ameţit. Nu mi-a displăcut, dar nu eram tocmai în largul meu. Mă interesa, dar nu ştiam ce să fac cu senzaţia aceea. Voiam să se repete, deşi nu eram sigură că-mi place. Ştiu că stăteam pe două scaune, faţă în faţă şi ne-am sărutat toată noaptea. Era blond, cu ochi albaştri, mai mare decît mine şi nu m-a căutat niciodată. Bine, nici eu nu-mi amintesc cum îl chema...

Altminteri, îmi plăcea să dansez, îmi place şi acum, între timp am descoperit că ador să cînt. N-am un repertoriu foarte bogat, dar „prind“ destul de repede. Cel mai spectaculos moment a fost acum cîţiva ani, la Bistriţa, unde le-am cîntat prietenilor, pe la 3 dimineaţa, „Summertime“, la o terasă. Toată lumea a tăcut, am primit felicitări de la necunoscuţi şi un pahar de Campari Orange.

Adela Greceanu este scriitoare şi jurnalistă la Radio România Cultural.

Foto L. Muntean