Intuiția este un magnet așezat dedesubtul unei mese cu pilitură de fier dispusă, vorba poetului Cristian Popescu, într-o plăcută neorînduială. Nu e adevărat, ordinea există, după rînduiala de dinainte de plasarea magnetului celui nou. Istoria descoperirilor științifice este plină de asemenea reorganizări intuitive ale cunoașterii care, în timp, devin normative în raport cu următoarea intuiție de- și re-structurantă. Mai degrabă am ceva de spus însă despre creația artistică și, aici, în ceea ce privește înfruntarea cu limbajul verbalizat, agregat din foneme/grafeme pînă la fraza cu sens (nou), prin poezie și cu limbajul articulat din choreme (unități elementare de loc/spațiu) pînă la edificarea semnificativă a cutărui edificiu.

Pe scurt, intuiția este un scurtcircuit în ceea ce se știe deja: o reorganizare spontană, dar pregătită în prealabil, deopotrivă cumulativ și structurant. Instinctul ajută, pregătind condițiile de apariție a vreunei intuiții, atrăgîndu-te și ținîndu-te în preajma acelor împrejurări culturale sau a acelor persoane care pot tutora procesul (mentori). Poeții sînt creativi de (foarte) tineri pentru că limbajul verbalizat aparține fondului intim/străin (Liiceanu) cu care sîntem con-crescuți primindu-l de mici, dimpreună cu starea de joc. Limbajul ne este livrat prin procedee poetice: așa îl primim, de la început el consună, rimează, se și ne joacă. Tot de mici, dar nu la fel de structurat, spațiul e descoperit și instaurat fulgurant, în moduri precare: mai toți copiii acomodează sau imaginează văgăuni, case în copaci, locul ferit, de sub masă, instaurînd convenții locuitale spontane. Apoi, ceva se întîmplă cu creierul nostru și dispare această capacitate mirabilă de a adăsta la jumătatea dintre real și ficțiune/imaginar; ulterior, doar cîțiva o păstrează sau o resuscită și, foarte puțini, o pun la treabă, ca arhitecți, dar mai tîrziu în viață decît poeții. Editura Taschen a găsit 40 Architects under 40 care să fie semnificativi și, apoi, cu greu, Another 40 architects under 40: creația arhitecturală e o întîmplare de maturitate, unde starea de grație a intuițiilor din copilărie nu poate fi menținută (între)deschisă permanent; de unde și raritatea capodoperelor, în raport cu bogăția copleșitoare de intuiții în limbaj poetic.

Nu este cu putință ca intuiția să apară din neant și acest lucru se vede cel mai bine în arte, unde starea de creație intervine asupra unei culturi deja primite, oricît de mult i-ar rezista învățăcelul, care crede, poate, că, rămînînd virgin culturalmente, își protejează inspirația. Nu este adevărat, e o prostie vehiculată în medii educaționale artistice de către cîțiva necăjiți care se cred mari creatori doar pentru că sînt dezarticulați cultural.

În arhitectură se vede cel mai bine lipsa de cultură profesională, pentru că și aici filogeneza repetă ontogeneza: nici măcar avangarda nu a putut scăpa de tradiție, ci, dimpotrivă, crezînd că descoperă ceva stră-nou, a reinventat străvechimea. Cei care acumulează suficientă pilitură de fier (cultură a domeniului plus crizele acesteia) au capacitatea de a vedea noile unde de forță; nu toți cei culți au intuiții, mulți devin doar enciclopezi, știind lucruri sau crezînd că le știu; dar dintre cei culți se vor recolta cei care, avînd instinct, se pot poziționa în situația de criză care conduce, adeseori, la intuiția restructurantă. Iarăși: parcurgerea este doar aceasta: știu, dar (apare criza) nu e mulțumitor (doar) ce știu sau modul în care știu; apoi (intuiția): dar ce-ar fi dacă? Nu toate răspunsurile (intuițiile) la această întrebare sînt fertile și aici e nevoie de un filtru critic post-factum: poeții își (re)citesc textele după ce se răcesc și le corectează, chiar dacă vor fi fost produsul unui dicteu automat (iluzia suprarealismului că starea de grație poate fi menținută în act perpetuu).

Neuroștiințele ne-ar putea explica mecanismul acestor declicuri: spontane fiind, pe apariția lor nu se poate miza, nici măcar prin procedee deja cunoscute, care ar trebui să le provoace, sistematizîndu‑le iscarea (brain-storming). Dar le putem pregăti împrejurările în care se știe că apar cu predilecție: o vastă cultură clasică (vă rog să vedeți modul impecabil în care desena Picasso, mai înainte de a-și des-figura modelele), în absența căreia nu putem discuta despre creație; o  stare de nemulțumire în raport cu aceasta (citiți manifestele avangardei) sau în raport cu uitarea ei; și, în fine, apariția soluțiilor alternative, care sînt, cu toatele, aletheice, adică dez-văluitoare. Ele scot din ascundere un neliniștitor adevăr despre ceea ce se încăpățînează să fie, mai degrabă decît să nu fie.

Aș mai adăuga, pornind de la studii existente (un modest început a făcut la noi Ioan Andreescu în Origini spirituale în arhitectura modernă, Paideia), faptul că unii dintre marii creatori de arhitectură nouă ai secolului trecut au fost (și?) mistici. Mistica este, la rîndul ei, domeniu predilect al intuițiilor revelatoare, al stră-vederii dincolo de ritualuri, dogmă, constrîngeri sociale, dincolo de orice. Buckminster Fuller a fost arhitect, dar mistic mai presus de domurile lui geodezice; Luis Kahn a fost mistic și vă rog să vedeți pe YouTube filme cu modul în care le spunea studenților săi, deja cu conștiința modificată chimic, se pare: Cărămida îi spune soarelui: vreau să fiu arc! Încerc să le explic studenților mei toată poezia dindărătul acestor vorbe modeste, mai cu seamă arătîndu-le și proiecte de sinagogi propuse de Kahn, unde tensiunea acestor vorbe e ilustrată în tensiunea materiei care se curbează în aer, îmblînzind gravitația.

Știm asta și despre Gaudí și vedem con­secințele acestor intuiții sacre ale sale. Piatra saltă în aer și ține turbioane de cer, care te absorb spre înalt ca bulboanele Dunării: geometria lor a fost formalizată decenii după ce le-a făcut Gaudí. Privind în sus, te simți ca și cînd, sub apă fiind, privești în lungul unui lujer de nufăr: știi că floarea e dincolo, în aer. Soția mea, care nu e arhitect (nimeni nu e perfect!), după o zi în care eu i-am arătat de‑a fir a păr Sagrada Familia și ea a tăcut, mi-a spus: Gaudí a fost dincolo și s-a întors să ne spună cum e…

Augustin Ioan este arhitect și profesor la UAUIM București. Cea mai recentă carte a sa este Piatra din capul unghiului, Doxologia, Iași, 2019.

Foto: wikimedia commons