Încă de mică şi pînă prin clasa a XI-a mi-am dorit să mă fac doctor. Aveam şi oarece calităţi: nu mi se făcea rău cînd vedeam sînge, nu mă speriam cînd mă loveam şi aveam rezistenţă la durere, adică nu mă tăvăleam pe jos urlînd. În ultimul an de liceu, cînd am dat de anatomie, mi-am zis „Nu-i de mine! Nu tocesc eu fiecare oscior şi fiecare muşchiuleţ!“ Avînd note mari la toate materiile, a trebuit să mă reorientez. Cea mai la modă facultate, la acea vreme, în Cluj, era Electromecanica, din cadrul Politehnicii. Aşa că în vara aia m-am pus cu burta pe matematică, rezolvînd probleme şi făcînd concurs cu un băiat de la bunică-mea de la ţară. Şi am intrat. Toţi colegii mei clujeni se cunoşteau pentru că luaseră meditaţii cu acelaşi profesor. Facultatea nu mi s-a părut uşoară, la început, dar cu cît înaintai în anii superiori, era tot mai lejer. Şi iată-mă, după cinci ani, tovarăşa inginer într-o fabrică din Bucureşti pe care o alesesem la repartiţie, ca să cunosc capitala unde nu mai fusesem niciodată şi unde m-au pus să număr becurile din hale, ca să se decidă cîte trebuie stinse pentru economie.
Ce ar fi de spus după o carieră de o viaţă în profesia de inginer – 35 de ani? Această facultate grea, cu multă analiză matematică, matematici speciale, fizică şi alte materii de specialitate, mi-a dat, în afară de un titlu, doar indicaţii unde să caut în biblioteca tehnică atunci cînd am nevoie de ceva. Şi cu excepţia anilor lucraţi în proiectare (13 la număr), cînd alegeam din cataloage şi din tabele tot ce aveam nevoie, n-am aplicat nimic din ce am învăţat în facultate, totul a fost rutină şi plictiseală.
În perioada comunistă, totul s-a desfăşurat sub deviza „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!“ După ’90, mi-ar fi plăcut să-mi schimb meseria, să devin jurnalistă, şi chiar am scris cîteva articole pentru ziarul Dreptatea, dar mi-a fost frică să-mi las serviciul (aveam un copil de crescut), mai ales că lucram într-un loc unde nu era pericol de desfiinţare, aşa că am ieşit la pensie de data asta ca doamna inginer.
Astăzi, la pensie, nu mă mai întreabă nimeni cît am învăţat, ce profesie şi ce carieră am avut, sînt în categoria celor care „aşteaptă“ pomeni electorale, în categoria celor de care societatea şi statul român ar scăpa cu bucurie, pentru că sîntem prea mulţi. Sînt convinsă că acum alta e menirea unui inginer şi altele posibilităţile de a-ţi construi o carieră, atît în ţară, cît şi în afara ei.
Dar – aşa cum se zice – „oamenii sînt sub vremuri“, şi nu invers.
Foto: wikimedia commons
