Vechii greci mergeau în agora pentru a-i asculta pe vorbitorii lor. Astăzi, e suficient să deschidem televizoarele. Iar mîine, poate, vom vota direct prin telecomandă... Viitorul sună "teledemocratic"? Discuţia despre rolul mass-media în funcţionarea democraţiei este deja capitol de dicţionar. S-au scris sute, poate mii de cărţi, s-au făcut zeci de filme, s-a vorbit - fireşte - la televiziuni... Încă de-acum aproape 20 de ani (în 1987, mai precis), un cercetător francez - Gérard Mermet - publica o carte care a fost extrem de influentă la vremea respectivă: Démocrature. Comment les médias transforment la démocratie. Mermet vorbea despre rolul presei în general şi definea "democratura" - o combinaţie între "democraţie" şi "dictatură" - drept o societate în care rolul pivotal este jucat de mass-media. Pînă la urmă, ce este rău în faptul că o societate este "guvernată" de presă - nu este aceasta, oare, "cîinele de pază al democraţiei"? Răspunsul este în cele 255 de pagini ale cărţii. Dar, chiar şi fără să fi citit studiul lui G. Mermet, ne putem închipui că ceva nu e în regulă cu această ecuaţie. Dacă presa este "cîinele de pază al democraţiei", şi acest cîine a ajuns să latre direct în urechile noastre - ca-n celebra reclamă la Deutsche Gramophon -, unde este Democraţia?? Este, oare, normal ca o societate să fie condusă de mass-media - sau, în orice caz, "modelată" în asemenea măsură de ceea ce se scrie în ziare, se vorbeşte la radio şi se vede la televizor? Nu ar trebui, oare, să existe un echilibru? Nu este cumva prea mult? Cît de mult este "prea mult"? Şi: cum ne dăm seama cînd este "prea mult"? Astăzi, fireşte, constatăm că "mass-media" invocată de G. Mermet s-a redus la una singură: Televiziunea. Lucrul este valabil şi la noi, şi în Franţa, şi în Statele Unite. Profeţia lui Warhol ("În viitor, toată lumea va fi celebră timp de 15 minute") s-a adeverit cu asupra de măsură - şi cu particularitatea că cei care ocupă numai cele "15 minute" de antenă vor întotdeauna mai mult... Există oameni care au devenit celebri pentru că au apărut la televizor de mai multe ( = prea multe) ori. Şi au apărut de atîtea ori pentru că au ceea ce se cheamă "charismă". Sînt celebri pentru că sînt celebri. Şi, fiind celebri, ajung politicieni. "Charisma" ţine loc de discurs, iar celebritatea, de platformă politică. Este redundant să mai vorbim despre importanţa "Imaginii" într-o civilizaţie care se trezeşte cu Imaginea, se închină la Ea şi se culcă cu Ea. Imaginile vehiculate de televiziune sînt cele mai insistente, cele mai influente şi cele mai remanente. Iar Televiziunea (ca medium) este uzina globală care produce cea mai mare cantitate de imagine - de acum şi, probabil, din toate timpurile. În măsura în care acest bombardament non-stop a iradiat minţile noastre, să ne "imaginăm" ce s-ar întîmpla dacă, prin absurd (sau miracol), această gigantică uzină şi-ar înceta, brusc, activitatea... Măcar timp de o săptămînă! N-ar fi exclus să asistăm la scene de anarhie socială şi, poate, la un colaps al sistemului politic. De unde putem deduce importanţa covîrşitoare a Imaginii Cotidiene şi felul în care acest drog ne-a afectat judecata. Numai că distopia imaginată mai sus nu ar fi decît "paguba colaterală" a unor disfuncţii pe care (nu) le observăm. Căci ce altceva sînt apariţiile politicienilor noştri la tot felul de triste emisiuni de divertisment cu public? Privat de agora, "exilat" - cînd este chemat - în talk-show-uri politice, (cîteodată) figurant vehement la ştiri, politicianul e nevoit să-şi lustruiască imaginea (care este) şi să facă rating. Căci, să fim serioşi, ce poate "spune" el în respectivele emisiuni de divertisment, între un dans şi-o cîntare? Va vorbi rareori despre politică (deşi va încerca...), va prezenta publicului o "faţă umană" (de familist, de regulă) şi va demonstra - transpirînd, adesea - că este "de gaşcă". Acest comportament-robot riscă să devină (de nu va fi devenit deja) "gradul zero al politicii"... Dar se poate şi mai mult: manifestele politice se anunţă mai întîi la televizor, "la vedere", "democratic"! Totul (lovituri de palat, manevre şi intrigi) se face şi se desface, transparent, "pe sticlă". Pînă şi revoluţia s-a făcut - vă amintiţi? - la televizor... Cum să nu crezi, cînd vezi cu ochii tăi?! Ceea ce unii intelectuali descoperă - la noi, mai de curînd, şi în orice caz fără efect în "agora" - este că, de fapt, "the medium is the message" (cum spunea, de mult, McLuhan). Cu alte cuvinte, nu (prea) contează ce spui, important este să apari. Mai mult: o apariţie cu rating are un efect "bulgăre de zăpadă". Vei fi invitat tot mai des, peste tot - vei "face" televiziunile, chit că vei spune peste tot (şi, cum spuneam, nici nu va mai conta) acelaşi lucru. Căci "mesajul" este conţinut în însăşi apariţia ta pe sticlă. Şi cum sticla (adică televizorul) este noul idol al tribului, o parte din această calitate magică se transferă asupra ta. Practic, în viitor - dacă lucrurile merg în această direcţie -, nu doar că vom vota din fotoliu, cu degetul pe telecomandă, pentru a schimba, democratic, un om politic cu altul; vom vota pentru a participa, religios-comunitar, la un ritual. Democraţia va deveni, efectiv, o formă - o "imagine". Iar visul oricărui politician democrat - poporul, demos-ul, luînd parte plin de abnegaţie la procesul votării - se va preschimba, fără a schimba o virgulă din "definiţia postului", în opusul său: nu votezi pentru a înlocui un politician mai prost cu unul mai bun, ci pentru a înlocui unul mai anost cu unul mai simpatic - şi, în plus, pentru a te "împărtăşi" de la sticla magică... Idolatrizînd Televiziunea, poporul va "face" democraţia - dar nu în sensul activ, ci în cel argotic. Astăzi, termenul de "teledemocraţie" este tot mai des folosit pentru a denumi impactul tehnologiei informatice asupra democraţiei. Peisajul pare să se modifice în sensul unei reconfigurări a zonelor de influenţă, cu o pondere tot mai mare a Internetului. Se vorbeşte despre "tehno-utopişti" (care încearcă să faciliteze accesul tuturor utilizatorilor IT la procesul democratic) şi despre "cyber-anarhişti" (care vor să pună beţe-n roate puterilor constituite). Explozia exponenţială a blogurilor, a site-urilor de orice fel şi a comportamentelor aferente (de computer-dependenţă) tinde să acrediteze o posibilă imagine a unui viitor nu atît distopic, cît disfuncţional. Căci, schimbînd televizorul pe un calculator - dar rămînînd comutat pe "Imagine" -, nu schimbi mare lucru în ecuaţia Om-Idolul tribului. Democraţia "accesată" cu un simplu clic poate fi prea puţin democraţie şi prea mult computer game. Un simplu "demo". Revenind: la greci, agora era trecerea obligatorie în drumul spre democraţie. Chit că oamenii stăteau, locului, să-i asculte pe oratori, ei trebuia să iasă din case şi să se ducă în piaţa publică pentru asta. Astăzi, televiziunea (iar mîine, Internetul) îţi aduc "democraţia" la domiciliu, ca şi cum ar fi vorba de un catering comunitar. Discuţiile sînt, încet-încet, înlocuite cu o acceptare pioasă a Imaginii Atotputernice, iar votantul de mîine va fi obezul de pe canapea, tastînd "Mutra-Cea-Mai-Cool" într-un joc-concurs multimedia numit - aţi ghicit! - "DEMOCRASSY*"... Vi se pare o viziune pesimistă? Greşiţi: asta era varianta optimistă; pentru cea "pesimistă", tastaţi ▼.* "crass" = ignoranţă crasă