Există o „Europă continentală“ şi există Marea Britanie. Caracterul insular a generat, în mare măsură, un tip de asumare, cu mîndrie, a diferenţei între Insulă şi Continent, diferenţă accentuată, pe parcursul Războiului Rece şi după încheierea acestuia, de relaţia privilegiată cu Statele Unite. Această mentalitate s-a tradus, în contextul Uniunii Europene, în acelaşi timp printr-o teamă de a rămîne în afara proceselor de integrare europeană, care ar fi atras după sine dezavantaje economice, şi prin eforturi concomitente de a păstra o poziţie de extranietate, de diferenţă, de specific naţional. Marea Britanie pare a aspira, în ultima jumătate de secol, la statutul concomitent de a fi înăuntrul şi în afara Uniunii.

Britanicii sînt eurosceptici. Asta se ştie. Asta înseamnă, în primul rînd, că nu sînt încîntaţi de ideea de cedare de suveranitate către nivelul supranaţional în procesul de integrare europeană. De-a lungul istoriei construcţiei europene, aceasta a fost principala reticenţă a guvernelor britanice în negocierea tratatelor comunitare: ca nu cumva să renunţe la prerogativele suverane naţionale, angrenîndu-se într-un proces ireversibil. Din această temere însă, rigorile pragmatice ale politicii aplicate au făcut ca Marea Britanie să ia, uneori, decizii politice care au afectat interesele de ansamblu ale Uniunii Europene. În anii ’80, de exemplu, Margaret Thatcher cerea renegocierea Tratatului de aderare la Comunităţi, sub pretextul că ţara sa contribuia la bugetul Uniunii cu mai mult decît îi revenea în urma redistribuirii bugetare. De altfel, doamna prim-ministru a considerat întotdeauna că Uniunea Europeană are nevoie de Marea Britanie mai mult decît Marea Britanie de Uniune, dar şi că statul-naţiune este şi va rămîne forma poltică „naturală“, dacă se poate spune aşa, în care trebuie să fie organizată lumea şi care să permită deplina dezvoltare a individului.

Pe de o parte, această concepţie aproape că poate fi iertată unui stat cu tradiţie liberală şi democratică atît de solidă precum cea a Marii Britanii. Pe de altă parte însă, toate acestea demonstrează că Marea Britanie nu a participat, în fapt, niciodată la spiritul în care a fost creată Uniunea – de a permite o apropiere din ce în ce mai strînsă între popoarele europene. Acesta este principiul de bază al Uniunii; la el se adaugă alte cîteva, consfinţite în tratatele fondatoare şi de care statele membre au ţinut seama de-a lungul istoriei construcţiei europene, indiferent de crizele economice sau politice prin care a trecut aceasta: principiul solidarităţii între statele membre, precum şi principiul libertăţii de circulaţie. Marea Britanie însă protestează permanent împotriva faptului că, din contribuţia sa totală la bugetul Uniunii, i se întoarce doar o mică parte şi evită să se angajeze în procesele politice care ar aprofunda integrarea, garantînd cele patru libertăţi de circulaţie – să nu uităm că Marea Britanie are clauză de opt-out pentru Uniunea Monetară, deci pentru moneda euro, precum şi pentru Convenţia Schengen.

Problema este însă că, din ce în ce mai mult, aceste principii se menţin doar la nivel declarativ în Uniunea Europeană, dintr-o nevoie de corectitudine politică abia transgresată, din cînd în cînd, de declaraţii ale şefilor de stat şi de guvern referitoare la situaţia Greciei, la migraţia forţei de muncă, la statutul imigranţilor romi. Pe acest fond, poziţia britanică faţă de liberalizarea circulaţiei muncitorilor români şi bulgari este de fapt o expresie francă a unei temeri existente şi în alte societăţi.

Nu credem că tradiţia de insularitate şi euroscepticismul explică reacţia societăţii britanice la ridicarea restricţiilor impuse Bulgariei şi României pentru piaţa de muncă. Este vorba de o reacţie care există şi în alte state ale „vechii Europe“, iar stereotipul instalatorului polonez este o dovadă în acest sens. În fapt, britanicii nu fac decît să fie mai puţin ipocriţi decît alţi europeni care, deşi se tem de invaziile barbarilor estici, nu ar declara-o niciodată explicit, din prea multă corectitudine politică. În contextul crizei economice, elitele politice din aceste state au nevoie să îndrepte atenţia electoratelor înspre ţapi ispăşitori – şi o spunem în sens girardian – care să le exonereze de responsabilitatea asupra propriei lor incompetenţe. Pe de altă parte, şi acest lucru spală în mare măsură obrazul societăţii britanice, trebuie făcută o distincţie între clişeul invaziei româno-bulgare vehiculat insistent de presa în căutare de subiecte care să vîndă, şi percepţia la nivelul societăţii britanice în ansamblul său, care pare a fi mai puţin ostilă decît cea care rezultă din relatările apocaliptice din presă. Pe ansamblu însă, mai puţină ipocrizie nu poate fi decît salutară. Măcar să ştim cum stăm.

Ruxandra Ivan, dr. în ştiinţe politice, Universitatea Liberă din Bruxelles, este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.