Știu că ceea ce voi spune acum nu este doar contraintuitiv, ci chiar scandalos: dreptul modern, civilizat, evoluează prin însăși negarea principiului judecării cu aceeași măsură.

Există, desigur, un principiu al supremației legii („nimeni nu e mai presus de lege”) și un principiu al egalității în materia drepturilor fundamentale, în sensul că niciodată un drept fundamental (să zicem, dreptul la viață) al cuiva nu va putea fi socotit de vreo autoritate administrativă ori legislativă ca fiind prioritar în raport cu același drept fundamental al altcuiva. Doar că, vorba porcului Napoleon din ferma orwelliană a animalelor, în privința legii unii sînt mai egali decît alții. Și dacă această maximă porcească era semnul dictaturii și al disprețului pentru statul de drept cu șapte sau opt decenii în urmă, acum nu mai este deloc așa. Acum, ideea unor grupuri privilegiate legal în raport cu altele nu mai este deloc străină dreptului.

Pe de o parte, ideea că grupurile minoritare trebuie protejate de tirania naturală a majorității printr-un plus de drepturi (de pildă, limitele discursului critic al unui minoritar la adresa unui majoritar sînt mult mai largi decît cele ale discursului critic al unui majoritar la adresa unui minoritar) devine tot mai acceptabilă ideologic și politic, văzîndu-se din ce în ce mai clar adoptată în practica judecătorilor și în lege. Pe de altă parte, presiunea diferitelor grupuri socio-profesionale pentru reglementări ce le sînt special dedicate și opțiunea subînțeleasă că aceste reglementări trebuie să le favorizeze în raport cu altele (adică să constituie excepții de la regulile comune) apare judecătorilor și legiuitorilor tot mai firească. Sub presiunea acestor idei, principiul „toți sînt egali în fața legii” devine „toți sînt egali în fața fiecărei legi ce li se aplică”. Căci legile nu mai sînt deloc egale. Precizez imediat că aceste evoluții nu sînt o trădare a principiilor justiției. Dimpotrivă, ele împlinesc justiția, dacă prin justiție înțelegem, în general, că fiecăruia trebuie să i se dea ceea ce-i al său, ceea ce e normal să aibă (...suum cuique tribuere). Și modernitatea susține că fiecare merită propriul său regim juridic – dreptul devine un costum croit la croitor, pe măsura fiecăruia.

Rapid, să vedem cum stau lucrurile în dinamica legislației. Din motive care nu au importanță acum, statele răspund dorinței cetățenilor lor de a legifera cît mai mult. Asta înseamnă că dreptul pătrunde încet-încet în toate capilarele relațiilor sociale. Oamenii și situațiile lor de viață sînt din ce în ce mai legiferate. Fiind nemărginit de diverse, toate fiind, în fond, speciale, ajung să „primească” reglementări diferite. Nimic, aproape, nu mai este egal pe lume și, o spun răspicat, mi se pare normal așa pentru că, în mod natural, universul întreg e o sumă a unei luxuriante diversități.

Ca să vedem cum stau lucrurile în privința aplicării legii, să luăm un caz din materia dreptului penal, căci aici ar trebui să se manifeste cea mai strictă egalitate. Să presupunem că un medic reputat, care a studiat și a practicat decenii ajungînd la mari performanțe profesionale, salvînd sute de vieți, aflat la maxima lui putere de muncă, se înhăitează cu un neisprăvit care nu a făcut nimic toată viața lui și pun împreună la cale o mare înșelăciune. Să mai presupunem că avem un coautorat perfect echilibrat: amîndoi au avut inițiativa infracțiunii, amîndoi au contribuit în mod egal la realizarea ei. Sînt descoperiți, probele sînt perfecte, sînt trimiși în judecată, sînt găsiți vinovați. Legea obligă pe judecător să pronunțe pedepse individuale, iar pentru asta trebuie să execute o operațiune care în drept se cheamă chiar așa: individualizarea pedepselor. Fiecare dintre cei doi infractori trebuie condamnat după faptele proprii, așa că cei doi ar trebui să primească pedepse egale. Asta ar însemna că sînt judecați cu o unică măsură. Dar legea spune că, la finalul aplicării unui algoritm destul de precis descris cu privire la faptă și încadrarea ei juridică, judecătorul trebuie să țină cont de circumstanțe de ordin personal. Mai exact, cu un pas înainte de a decide pedepsele, legea cere judecătorului să țină cont de „nivelul de educație, vîrsta, starea de sănătate, situația familială și socială” (art.74, al. 1, lit. g). Acest gen de circumstanțe poate agrava sau poate atenua pedeapsa, după caz. De pildă, dacă înșelăciunea din exemplul meu implică prestigiul profesional al medicului în faptul infracțional (să zicem că e vorba despre un medicament contrafăcut), atunci studiile lui medicale îi vor agrava pedeapsa. Dacă, însă, e vorba despre o înșelăciune cu, să zicem, carduri de credit clonate, studiile lui îi pot atenua pedeapsa, căci judecătorul se poate gîndi la utilitatea socială a activității sale. La fel și cu vîrsta: tinerețea sau maturitatea pot fi cînd atenuante, cînd agravante, în funcție de împrejurările concrete ale comiterii infracțiunii. Și, în fine, ajungem la criteriul cel mai interesant: „situația socială”. Adică poziția în societate. Este un om respectabil sau nu? Medicul din exemplul meu este. Neisprăvitul nu este. Fie într-un sens, fie în altul, acest criteriu va induce o inegalitate în pedepsele lor.

Ei bine, toate aceste operațiuni de individualizare a pedepsei îl împing pe judecător să judece cu două măsuri. Și zic două măsuri doar pentru că exemplul meu vizează doi infractori. Dacă exemplificam cu zece infractori, ar fi trebuit să aibă zece măsuri. Ceea ce, repet, e firesc. Niciodată doi oameni nu sînt la fel. E firesc să-l judeci pe fiecare după măsura lui. Quod licet Iovi non licet bovi.