Întotdeauna mi-am socotit casa copilăriei o carte misterioasă. Cînd, în anii ’80 ai secolului trecut, se zvonise că Ceauşescu va „sistematiza” şi Braşovul, adică va dărîma toate casele din centrul vechi, am fost atît de înspăimîntată, încît am încercat să salvez casa într-un roman, Oglinda veneţiană. Marea poveste a casei se orienta în jurul istoriei unor lucruri din ea. Oglinda care supravieţuise, cu toată fragilitatea ei, multor întîmplări zguduitoare era numai unul dintre ele. Dar dincolo de poveştile principale, nenumărate altele au rămas nespuse: fiecare lucru vechi din casă, oricît de banal, s-ar fi putut deschide ca o pagină de roman, antrenînd personaje şi evenimente.
Masa mare din sufragerie dădea titlul unui capitol. E atît de grea, cu piciorul ei rotund, ca un trunchi de stejar crescut în mijlocul casei, încît n-a migrat niciodată, spre deosebire de alte lucruri mai neliniştite, care şi-au căutat mereu locul. Deşi nemişcată, nu se poate spune că a stat şi încremenită, dimpotrivă, a fost mereu alta, serviabilă şi gentilă. În copilăria mea, se deschidea mereu la sărbători, cînd îşi dubla suprafaţa şi strîngea familia în jurul ei sau devenea, tot întinsă, loc de joacă, masă de ping-pong, cu un fileu fixat la repezeală pe centrul ei şi o minge uşoară care-i gîdila suprafaţa neagră.
Dar nu despre masă vreau să vă vorbesc, ci despre două obiecte care se întîlnesc uneori pe ea: pătura, pe care toate femeile din familie au călcat rufe, şi vaza care se înalţă drept în centrul mesei, ca o ramură de alamă crescută din trunchiul de lemn. Ambele au atins suta de ani, aşa că merită sărbătorite printr-un mic CV care oferă surprize.
Am asistat adesea la ritualul călcatului. Bunica lua pătura groasă care stătea rulată şi prinsă cu o fundă într-un loc bine stabilit din comoda Belle Époque (comoda, pătura şi vaza sunt strict contemporane), o întindea cu grijă pe jumătate de masă – vaza se deplasa puţin mai încolo, ca să facă loc – punea deasupra încă o pînzătură subţire, stropea rufele adunate teanc şi se apuca de lucru, mama făcea şi ea la fel, eu fac astăzi acelaşi lucru. Teancurile de rufe sunt mereu altele, aşternuturile s-au schimbat, dar pătura a rămas aceeaşi ca acum o sută de ani. N-are nimic spectaculos în afară de rezistenţă, pentru că nu e deloc tocită de atîtea fiare care au „călcat-o”, de la cele cu cărbuni la cele electrice, tot mai perfecţionate, cu apă şi aburi incluse şi, desigur, termoreglabile.
Pătura e neagră, aspră, cu două dungi galbene pe lăţime, cu marginea cusută şi prinsă într-un material negru, mătăsos. Surpriza vine cînd, tot mai rar, cineva îi pronunţă numele: nu pătura „de călcat”, ci pătura „de cal” (chiar aşa!). Într-adevăr, ea a fost cîndva, în timpul Marelui Război, însoţitoarea bunicului meu matern, care era, pe vremea aceea, foarte tînăr medic militar. Ideea că bunicul meu ştia să călărească şi că va fi străbătut multe drumuri europene călare mi se pare destul de ciudată. Probabil că şi „tata mare” rula seara pătura neagră, aşa cum o rulăm noi, şi poate-şi odihnea capul pe ea ca pe o pernă. Nu ştiu dacă-şi acoperea calul cu ea, pe frig, sau dacă punea peste ea şaua şi nu mai am pe cine să întreb.
Ca tot ce e făcut în Belle Époque (mai puţin omul), pătura noastră e confecţionată atît de temeinic, încît pare menită să dureze secole. A făcut războiul, ca orice soldat, a călărit, a stat între explozii. Apoi a devenit un paşnic obiect casnic. Ar merita o decoraţie pentru putere şi fidelitate.
Cum spuneam, vaza îi e contemporană şi, ceea ce e mai ciudat, şi vaza a făcut războiul, tot pe Primul şi, cu siguranţă, a auzit explozii, ca să nu spun chiar că a provocat explozii. Este făcută din cartuşul unui obuz de tun. Am mai văzut şi altele de acelaşi fel, dar nici una atît de frumoasă. Cine a gravat-o a făcut-o cu dragoste şi a avut talent, pentru că, pe fostul obuz, creşte acum un copac Belle Époque, cu unduiri de crengi, frunze, pere uriaşe şi flori aurii-arămii, care înfloresc toate în acelaşi anotimp. Viaţa a învins moartea, pentru că toate bucuriile familiei noastre însoţite de buchete mari (vasul e înalt) au stat în fostul obuz, aşa cum vremurile liniştite le acoperă pînă la urmă pe cele groaznice. E un cadou de la (făcut de) un soldat pe care bunicul l-a îngrijit şi l-a salvat. Şi, uneori, mă gîndesc că poate pătura neagră şi fostul obuz de tun s-au cunoscut cîndva în timpuri rele, iar astăzi, ca doi veterani de război, fac în linişte schimb de amintiri.
Ioana Pârvulescu este scriitoare şi profesor universitar. Cel mai recent roman este Viitorul începe luni (2012). În 2015 a editat volumul colectiv Şi eu am trăit în comunism.
Foto: M. Struţeanu
