Avem, de la început, două perspective la care ne vom raporta.
 
Prima perspectivă proclamă familia ca  organizaţie sau instituţie strict socială, cu reguli precise şi clare în sfera eticii sociale, cu responsabilităţi în viaţa cotidiană a societăţii, avînd şi atribuţii care depăşesc problematica demografică şi se impun în sfera educaţiei, a civilizaţiei şi a bunăstării societăţii, fiind văzute ca factori indispensabili ai stabilităţii şi progresului. 
 
Cealaltă perspectivă valorizează familia ca pe o instituţie fundamentală în planul iconomiei lui Dumnezeu, de dat divino-uman; recunoscută ca o taină a Bisericii lui Dumnezeu, consacrată ca o reflecţie paradigmatică a Sfintei Treimi şi avînd la bază dragostea care reface, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, trupul duhovnicesc şi tainic – alcătuit din bărbat şi femeie – al omului înainte de căderea protopărinţilor în păcat.
 
Secularizarea societăţii contemporane tinde să impună în conştiinţa omului contemporan desacralizat prima perspectivă. Drama este că familia se reduce, de multe ori, la un simplu angajament fără valenţe morale şi fără elementele tradiţionale creştine, dovadă în acest sens fiind mulţimea de divorţuri cu nefaste consecinţe, în special pentru copii.
 
Perspectiva seculară foloseşte ştiinţa contemporană, care este influenţată de materialism şi de ateism în definirea omului, ca fiind produsul unei evoluţii întîmplătoare prin selecţie naturală şi luptă pentru supravieţuire a unui animal-hominid ce nu are nici o legătură cu Dumnezeu şi cu creaţia specială a omului din iubire. Astfel, bărbatul şi femeia sînt văzuţi mai degrabă ca mascul şi femelă, în acest fel explicîndu-se comportamentul omului contemporan cu accente instinctuale şi agresive. 
 
În faţa acestor provocări, Biserica Ortodoxă accentuează sacralitatea familiei ce decurge în mod firesc din sacralitatea vieţii şi a persoanei umane, omul – din perspectivă teologică – este o taină în sine, aşadar, cum să nu fie o taină unirea unui bărbat cu femeia sa, două persoane raţionale, cu sentimente, voinţă şi libertate. 
 
Din perspectivă teologică, familia este mai mult decît un antidot împotriva haosului social care generează o anarhie la nivelul creaţiei lui Dumnezeu; familia contribuie, prin instituirea sa hristică, la aflarea şi accentuarea sensului omului în această viaţă şi a semnificaţiei ce decurge din acesta. Astfel, Ortodoxia priveşte venirea unui prunc, în cadrul unei familii, nu ca pe o manifestare a întîmplării, a perspectivelor oculte de tip zodiacal, sau a unui angajament civil-social, ci înţelege această minune ca rodul unui dialog profund între Dumnezeu şi părinţii pruncului, soţul şi soţia constituind reperele familiei care se desăvîrşeşte şi-şi sporeşte şansele de mîntuire prin naşterea de prunci. 
 
Pruncul vine, aşadar, într-un univers familial, ce-i cuprinde nu doar pe părinţi, ci şi pe bunici, unchi, mătuşi sau veri ca rudenii de neam, dar cuprinde şi persoane cu rol fundamental în planul relaţiilor spirituale, cum ar fi naşii şi finii. Naşul are o responsabilitate uriaşă ca părinte spiritual al pruncului, el îşi asumă devenirea lui nu doar pentru lumea aceasta, ci mai ales pentru cîştigarea împărăţiei lui Dumnezeu. Finul, de asemenea, primeşte de la Dumnezeu o chemare specială ce se converteşte în conştientizarea relaţiei spirituale cu naşul, ce trebuie manifestată în iubire, ascultare şi respect, printr-o asumare responsabilă şi demnă. 
 
Nu în ultimul rînd, naşul reprezintă certitudinea împlinirii făgăduinţelor asumate în numele pruncului, de la mărturisirea credinţei în Dumnezeu, pînă la comuniunea deplină, autentică şi firească cu Dumnezeu şi cu semenii. Aşternîndu-se timpul peste prunc, acest univers familial, pe care treptat acesta l-a descoperit, începe să se destrame, însă în împărăţia lui Dumnezeu fiecare dintre noi îl vom regăsi transfigurat şi diafan, în măsura în care ne vom mîntui cu toţii prin efortul depus în această viaţă. 
 
Am subliniat toate aceste aspecte pentru a înţelege că familia este mai extinsă decît soţul, soţia sau copiii, iar valoarea ei nu se epuizează în dimensiunea socială existentă. În problema familiei, omul trebuie să fie conştient de importanţa acesteia; în acelaşi timp, trebuie să fie responsabil printr-o asumare reală şi fermă a tuturor îndatoririlor din sfera familială. Toate acestea izvorăsc din caracterul indestructibil al sfintei cununii: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă“ – cum auzim rostindu-se în prima rugăciune din slujba Sfintei Căsătorii. Asumarea acestora trebuie să se facă şi de către bunici, naşi sau rude, nu doar de părinţi. Dăinuirea familiei depinde total de păstrarea vie şi nealterată a dragostei ca stare şi ca mărturie a nemuririi persoanei umane. În această lumină a revelaţiei dumnezeieşti, înţelegem de ce Dostoievski numea iadul „locul neputinţei de a mai iubi“ şi, de asemenea, înţelegem de ce marele Apostol al neamurilor, Sfîntul Pavel, spunea, inspirat de Duhul Sfînt: „dacă dragoste nu am, nimic nu sînt“ (I Corinteni 13, 2). 
 
George Istodor este preot la Parohia „Constantin Brâncoveanu“ din Bucureşti, profesor univ. la Facultatea de Teologie „Sfîntul Apostol Andrei“ din cadrul Universităţii „Ovidius“ din Constanţa.