Ca să fii în graţiile tuturor, ţi se recomandă, înainte de orice, să te placă Vodă, sau cel puţin trimisul Domnului…    

Într-o bună zi, pe la mijlocul anilor ’80, pe cînd studiam liniştit la pian, sună telefonul. Era, dacă îmi aduc bine aminte, la mijlocul toamnei. Locuiam pe-atunci împreună cu părinţii şi aveam impresia că sînt ocrotit. Ridic receptorul şi aud glasul unui funcţionar care îmi dă de veste că îl cheamă Traian şi că mă sună dintr-un birou al Radioteleviziunii române. Mă mai înştiinţează că în ziua Z, la ora H, mă voi prezenta la intrarea prin spate a clădirii, cu buletinul de identitate în dinţi, şi că, pentru o emisiune de televiziune, voi înregistra, alături de alţi cinci pianişti, o transcripţie pentru şase piane a celebrei Toccate de Paul Constantinescu. Ca şi cum ar fi vrut să mă asigure şi să mă liniştească, vocea de la celălalt capăt al firului mi-a mai susurat: „În afară de Toccata de Paul Constantinescu o să se mai înregistreze o bucată compusă de **** transcrisă pentru treizeci de flauţi şi una de ******, într-un aranjament pentru şaisprezece harpe.“

Aşadar, o horă de flauţi, un balet de harpe, o cireadă de piane... Duhnea a Coreea de Nord de la o poştă. Înainte să mi-o spună – nu era prea complicat – ghicisem: „Ştiţi, este pentru ziua de naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Se va da pe post pe data de 26 ianuarie viitor.“

„Nu vin“, răspunsei eu pe negîndite. Dacă o subliniez e doar fiindcă nu ţin să mint: nu dădusem dovadă de nici un fel de curaj. Fusese un simplu reflex, ca o tuse care te apucă atunci cînd te gîdilă ceva în gît.

S-a lăsat o tăcere prelungă şi penibilă. În cele din urmă, funcţionarul a recurs conştiincios la bîlbîială. Mobilizîndu-se în interes de serviciu, a reuşit totuşi să mă întrebe: „Cum aşa? Ce justificare puteţi să-mi furnizaţi?“ „Nici una“, i-am răspuns eu, neinspirat. „O s-o regretaţi“, proroci interlocutorul pe un ton ameninţător şi, înainte ca vreunul din noi doi să aibă timp să se dezmeticească, conversaţia luă sfîrşit.

Nu simţisem nici o clipă că mi-aş fi asumat vreun risc. Mă bucuram doar că mă puteam apropia de oglinzi fără teamă. Din punctul meu de vedere, avusese loc o gafă, o eroare. În definitiv, se mai întîmplă: ce mare lucru dacă a format şi funcţionarul un număr de telefon greşit? N-avea decît să regrete el...

Adevărul e că, după această conversaţie, n-am avut, în ce mă priveşte, absolut nimic de regretat. Spre marea mea ruşine, nu m-a mai deranjat sau convocat nimeni nicăieri.

Îmi aduc aminte de anii petrecuţi la Conservator, în care mă pregăteam conştiincios pentru rolul, banal şi previzibil, al studentului veşnic „nepregătit şi necopt moral“ să răspundă chemării Partidului de a da buzna în rîndurile sale. Nu mi-a propus niciodată nimeni să intru într-un partid din care greu era să ieşi. Au ştiut să cheme şi să propună altora, cui trebuia.

Îmi aduc, de asemenea, aminte de anul admiterii. Nu trecuseră nici două săptămîni de la cutremurul din 4 martie, cînd compozitorul Ştefan Niculescu s-a gîndit să intre în Partid. „Ce, eşti nebun? Acuma ţi-ai găsit? În anul de graţie 1977?“, l-am întrebat cu o insolenţă de care nu-mi dădusem seama. M-a pus imediat la punct ca pe un ţînc, cu care, în vacanţele la Neptun şi Olimp din anii ’75-’76, acceptase să joace popice şi ping-pong, dar cu care nu voia acum să se bată pe burtă. Cîtva timp mai tîrziu, pregătindu-şi dosarul, îi spunea lui taică-meu: „Pun pariu că, dacă intru eu în Partid, intră şi Stroe.“ Eram de faţă. Din fericire (pentru Aurel Stroe), pariul a fost pierdut. Nici gînd să intre şi Stroe, care, ceva mai tîrziu, o ştersese într-o vacanţă prelungită în Vest, de unde avea să plece, din cînd în cînd (ca mine acum), în cîte o excursie la Bucureşti. Chiar aşa: păgubos cum sînt, nu m-a mai convocat niciodată nimeni, nicăieri. Ce ghinion! Nu-i chip să mă pot da acum nici drept erou, nici drept martir! Cînd mă gîndesc ce foloase – literare sau cetăţeneşti – aş fi putut acum trage de pe urma unui minim interogatoriu, unei minime conversaţii sau şuete... Ce marfă literară de largă desfacere, ce industrie aş fi putut pune pe picioare! E-adevărat că mi s-au refuzat, pe urmă, cîteva cereri de călătorie peste graniţă. Nimic nu dovedeşte însă că motivul îngrădirii vremelnice a libertăţii mele de mişcare ar fi fost chiulul meu de la înregistrarea închinată zilei de naştere a voievodului. Îmi imaginez – mi se pare ipoteza cea mai plauzibilă – că funcţionarul Traian se speriase de refuzul meu mai tare decît mine şi că a hotărît să nu raporteze nimănui, nimic. Mai bine dormi liniştit decît să te chinui cu ideea că le-ai dat motive de îngrijorare superiorilor tăi!

Reuşisem, cu un preţ minim, să-mi fac o vacanţă de o zi, evitînd să-i mai fiu pe plac şi voievodului. De ziua lui, am strălucit la televizor prin absenţă, foarte mulţumit să-l văd pe altul dansînd, în locul meu, în lesă. 

Andrei Vieru este pianist şi scriitor. Prima lui carte (Le gai Ecclésiaste, Seuil, 2007) a fost recent publicată de Editura Curtea Veche sub titlul Ecleziastul vesel. Cu a doua sa carte (Éloge de la vanité, Grasset, 2014), îi succede lui Andrei Makine în palmaresul premiului Casanova, acordat scriitorilor europeni de limbă franceză.

Foto: wikimedia commons