Voi aveţi noroc, nu aţi prins vremurile alea.” Am tot auzit fraza asta într-o formă sau alta toată viaţa, ca şi cum eu şi ceilalţi care nu am prins comunismul am fi fost binecuvîntaţi de soartă, nu neapărat pentru că nu am fost nevoiţi să suportăm greutăţile unui regim asupritor şi oribil, ci pentru că nu am fost corupţi de el. Noi eram curaţi, eram liberi şi puteam să creştem fără presiunea unui aparat socio-politic care încearcă să modeleze cetăţenii după imaginea unui om nou. Noi puteam să devenim… un om mai nou? Nu era prea clar ce puteam să devenim, dar cu siguranţă nu unii dintre ei.

Cînd eşti mic e greu să ţi se explice nişte lucruri complicate precum comunismul, mai ales cînd cei care ar trebui să o facă nu le prea înţeleg nici ei. Te mulţumeşti cu ideea că „înainte” eram conduşi de nişte oameni răi care făceau lucruri oribile şi controlau vieţile tuturor fiindcă ştiau ce e mai bine pentru toată lumea. Iar acum ne conducem singuri prin mijloace democratice, puterea e la popor. Întrebările şi nelămuririle suplimentare pe care le-ai avea cu privire la cine anume erau acei oameni răi şi dacă au fost cumva pedepsiţi sînt de prisos. Aşa că te străduieşti să nu fii dificil, mai ales cînd vezi că ceilalţi îşi cam pierd răbdarea cu subiectul ăsta, îţi spui că puteai să o duci şi mai rău, să te bucuri că eşti liber (doar aşa ţi se spune, nu?) şi… eşti trimis la şcoală.

La şcoală se predau tot soiul de subiecte de către oameni specializaţi anume pentru asta, dar tot nu afli răspunsurile la întrebările tale. Dacă acum sîntem liberi, de ce sîntem închişi aici şi trebuie să învăţăm ceva ce nu dorim să învăţăm? Dacă înainte şcolile erau centre de îndoctrinare, de ce continuăm să le folosim clasele, profesorii şi metodele? Dacă blamăm comunismul fiindcă folosea forţa pentru a controla vieţile cetăţenilor, de ce… nu mai contează. La şcoală te învaţă lucrurile pe care vor ei să le înveţi, iar pe celelalte o „să le înţelegi tu cînd o să te faci mai mare”. Aşa că încerci să treci prin şcoală fără să îţi creezi probleme, speri să nu rămîi foarte afectat de o experienţă traumatizantă de peste zece ani din perioada ta formativă, te bucuri că eşti liber (doar aşa ţi se spune, nu?), în limitele gardurilor din curtea şcolii, şi îţi promiţi să nu faci şi tu la fel mai tîrziu.

Cînd te faci mare, lucrurile parcă încep să capete sens, mai ales după ce te înarmezi cu o diplomă care atestă că ai o înzestrare intelectuală „superioară”. Tu eşti unul dintre cei care au prins ultima generaţie bună, înainte să se strice lucrurile complet, tu ai dat bacalaureatul pe bune şi ai intrat la facultate pe baza unui examen de admitere deosebit de dificil, aşa că nu mai contează că oamenii de la care ai primit diploma par a fi nişte impostori. Înţelegi că răspunsurile la întrebările pe care le-ai avut cîndva cu privire la oamenii răi de altădată şi oamenii răi de acum se reduc la felul în care se fac lucrurile şi la cum funcţionează sistemul. Nu este perfect, dar măcar eşti liber.

După căderea comunismului, care ne-a învăţat o lecţie importantă despre drepturi, despre libertate şi despre stat, oamenii nu mai sînt supuşi unei puteri arbitrare care le dictează ce să facă şi în ce condiţii. Sînt liberi să îşi urmeze interesele, pasiunile, valorile şi luminile conştiinţei lor. Bunăoară, oamenii pot să exercite orice profesie – atîta vreme cît obţin licenţa necesară care le permite să facă ceea ce ştiu să facă. Pot să întemeieze o familie – atîta vreme cît încheie căsătoria cu o persoană de sex permis. Pot să deschidă un local – atîta vreme cît interzic clienţilor să fumeze înăuntru. Pot să facă comerţ – atîta vreme cît o fac în moneda permisă. Pot să deţină o proprietate – atîta vreme cît plătesc statul pentru acest privilegiu. Iar cei cărora nu le convin regulile, fireşte că pot să le schimbe – atîta vreme cît obţin zecile de mii de semnături pentru a ajunge măcar în cursa electorală.

Este rezonabil să existe reguli şi legi care să traseze nişte condiţii de viaţă în societate, altfel se presupune că ar fi haos. Comunismul a fost o extremă, dar nu trebuie să cădem în cealaltă parte. Trebuie să mergem mai degrabă pe o cale de mijloc, să găsim un echilibru, un compromis între libertate şi non-libertate, între proprietate şi non-proprietate, între educaţie şi non-educaţie, între viaţă şi non-viaţă. Iar modul în care căutăm calea de compromis este prin atribuirea puterii statale unor persoane organizate în partide politice pe care le înlocuim din cînd în cînd: altfel spus, oamenii răi de altădată nu rămîn la putere tot timpul, ci se mai schimbă.

Deşi falimentului statului în perioada comunistă persistă în cîteva domenii în care ni se pare de neconceput ca statul să nu deţină monopol, soluţiile pe care le aşteptăm tot aceleaşi sînt: să se investească şi să se adopte un program de guvernare mai bun. Cumva, dacă ar fi mai mulţi bani şi dacă ar fi oameni mai buni, nişte oameni noi, la Fisc nu ai mai sta atîta la coadă, la şcoală nu ai mai măcina minţile copiilor, la spital te-ai însănătoși, la judecătorie nu ai mai fi nedreptăţit.

Aşadar, ce s-a ales de cei care nu au fost prinşi în ghearele celor care ştiau ce e mai bine pentru oameni? Au supravieţuit cumva şcolii, au terminat studii, unele mai „superioare“ decît celelalte, au devenit buni cetăţeni şi îşi văd de viaţă – de viaţa ta. Au grijă să te asigure că eşti liber atunci cînd îţi permit sau îţi interzic ceva, şi fac asta pentru binele tău. 

Emil Duhnea este avocat și autor al volumului Dreptul Concurenței. Regîndirea premiselor antitrust (Wolters Kluwer România). S-a născut în 1990.

Foto: Geo Barcan