Din 1989, lumea nu a mai asistat la o asemenea contagiune impetuoasă a libertăţii şi democraţiei, ale căror pasiuni arzătoare au cuprins o vastă şi veche regiune, cu o nevoie stringentă de reformă. Din Maghreb pînă în Levant şi Peninsula Arabică, istoria arabă s-a urnit spre o nouă destinaţie. O nouă generaţie de lideri pare a aştepta să intre pe scena istoriei.
Astfel de momente constituie adevărate provocări pentru decidenţii străini, care trebuie să vadă limpede lumea aşa cum este, dar şi cum ar putea fi în viitor. În încercarea de a face acest lucru, preşedintele SUA Barack Obama a fost apostrofat în legătură cu nevoia de a trece de partea bună a istoriei, sau – citîndu-l pe Bob Dylan – „să se dea la o parte din faţa noului şdrumţ dacă nu poate da o mînă de ajutor“.
Sînt, într-adevăr, vremuri dificile şi schimbătoare pentru Statele Unite, mai ales într-un moment în care americanii se aşteaptă ca preşedintele lor să fie purtătorul de emoţii al naţiunii. Modul în care Obama face faţă apelurilor la acţiune, care vin atît de la dreapta cît şi dinspre stînga, poate să influenţeze decisiv finalul evenimentelor – deşi acestea sînt gestionate în primul rînd de către arabi.
Pe măsură ce îşi defineşte poziţia vizavi de crizele succesive din lumea arabă, administraţia Obama ar face bine să urmeze cîteva linii directoare, care să nu se schimbe odată cu fiecare buletin de ştiri. În primul rînd, a te afla de partea bună a istoriei este una, dar a sugera că Statele Unite inspiră, dacă nu chiar conduc revoltele arabe, este cu totul altă poveste. Poate fi dificil de evitat această percepţie: în mare parte din regiune, presa americană e percepută ca o armă a unei Americi presupus omnipotente. Astfel, cînd reportajele corespondenţilor americani sună aproape ca un cor de majorete, se întăreşte percepţia că America complotează din umbră.
De aceea, ar fi mai înţelept ca Obama să nu iasă să dirijeze traficul în plin ambuteiaj. Există momente în care preşedintele american ar face mai bine să ţină capul la cutie, cu riscul de a părea absent şi neimplicat. Acesta este unul dintre acele momente.
O analiză obiectivă a ceea ce se întîmplă la faţa locului este esenţială, însă se poate dovedi anevoioasă într-un spaţiu în care se amestecă simbolurile culturale ale unei lumi globalizate. În timp ce mulţi americani ar vrea să creadă că taberele se împart între cei care folosesc sau nu Twitter-ul, sau între cei cu sau fără profil de Facebook, alte elemente identitare sînt cele care contează cu adevărat în situaţia de faţă. Desigur, nimănui nu-i place să vorbească de „tribalism“ sau „conflicte de clan“, însă aceste elemente de identitate joacă de multe ori un rol-cheie în predispoziţia oamenilor de a ieşi în stradă. De fapt, aura de incorectitudine politică a acestor termeni reflectă absenţa oricărui astfel de principiu organizator în societăţile globalizate contemporane. Însă acesta nu poate fi un motiv de a elimina astfel de categorii de analiză, acolo unde chiar se aplică.
În al treilea rînd, există cel puţin o motivaţie pentru revoltele arabe, care a infiltrat şi politica vestică: graba de a trece în plan secund faptele, riscurile şi viitorul, numai pentru a-i da afară pe băieţii răi. Acest sentiment este reflectat de sloganul devenit omniprezent în regiune: „Poporul vrea să răstoarne regimul“.
Unii dintre aceşti „băieţi răi“ au cam expirat, ca să ne exprimăm frumos. În unele cazuri, ei şi clica lor au furat mare parte din avuţia naţională. Cine ar putea considera această motivaţie în vreun fel inferioară scopului înalt al democraţiei? Atitudinea „să-i scoatem afară pe băieţii răi“ este deci mai mult decît respectabilă. Însă, din păcate, nu conduce întotdeauna către mai multă democraţie.
Vor exista inevitabilele apeluri către Vest – mai exact SUA –, pentru a răsturna tiranul cu ajutor militar.
Cînd apar astfel de situaţii, decidenţii ar trebui să tragă adînc aer în piept şi să se întrebe cum a ajuns tiranul acolo. Cînd forţele conduse de americani au răsturnat regimul lui Saddam Hussein în 2003, nu s-a depus un minim efort pentru a înţelege cum un ţăran tiran ca Saddam a reuşit să acapareze puterea şi s-o păstreze atîta timp. Cum a manipulat el relaţiile dintre sunniţi şi şiiţi şi cum a gestionat atît de bine complexităţile sistemului tribal irakian?
Desigur, teroarea se afla la baza metodei lui Saddam, însă a existat şi un element de înţelegere a proceselor politice şi sociale interne. Statele Unite – acum, în cel de-al nouălea an de angajament militar, care a costat ţara mai mult de 1000 de miliarde de dolari, cu mii de vieţi americane şi irakiene pierdute – ar fi trebuit să încerce să înţeleagă aceste procese, cel puţin la fel de bine ca Saddam. Aceste lecţii ne-ar fi prins bine, ca să ştim cum să ne raportăm la noua lume arabă, care nu va fi neapărat şi democratică.
Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de Est, a fost ambasadorul Statelor Unite în Irak, Coreea de Sud, Macedonia și Polonia, trimis special al SUA în Kosovo, negociator al acordurilor de pace de la Dayton și negociator-șef cu Coreea de Nord în perioada 2005-2009. Este decan al Korbel School of International Studies, din cadrul Universității Denver.
Copyright: Project Syndicate, 2011
www.project-syndicate.org
traducere de Alexandra TODERIŢĂ
