Aseară m-am întors acasă tîrziu, zdrobit, cu mintea zdruncinată şi cu sufletul tulburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, într-o cursă. Mă întîlnisem după-amiazi cu un prieten, care-mi propusese să mă ia la masă. N-aveam poftă de societate şi am respins politicos invitaţiunea. Dar infamul mă ştia că sînt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă – stridii, icre moi, un muşchi de căprioară împănat, un cotnar original, mai ştiu eu ce...

Era peste putinţă să rezist pînă la sfîrşit şi am cedat numaidecît.

Am plătit scump slăbiciunea mea...

Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea şi vînatul, brînza, fructele, cotnarul şi cafeaua. Dar...

Dar eram mulţi la masă. Îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s-a încins între meseni o vie discuţiune de omni re scibili et de... Am auzit trei ceasuri atîtea şi aşa opiniuni despre artă, mai ales despre artă! că, intrînd acasă, am dat un picior straşnic cînelui meu, care mă întîmpina după obicei gudurîndu-se. Îmi pare rău, dar trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe cineva.

Cînele s-a mîhnit, fireşte, însă i-a trecut curînd şi a venit iar să se gudure pe lîngă mine, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că nu înţelege pentru ce l-am pedepsit.

Atunci, scrîşnind enervat din dinţi, l-am apucat cu amîndouă mînile strîns de urechi, i-am tras capul între genunchii mei şi, privindu-l drept în ochi, i-am debitat pe nerăsuflate următoarele:

Cîne! ştii tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor? De atîtea mii de ani îmi eşti prieten credincios... toate te-am putut învăţa, toate! te-am învăţat să joci domino şi şah; dar încă nu te-am putut face să înţelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor! Totuşi, n-am desperat: am să mai încerc încă o dată. Ascultă bine.

Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atîtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieţii sale sociale. Acestui principiu sfînt datorim în cea mai mare parte bunul trai particular şi liniştea publică.

A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gînditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele creaţiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gîndirea, şi tot atîta de sceptrul lui, care este expresia. Dar, ca toate principiile sacre, şi principiul acesta nu-i scutit de o bubuliţă – mică, ce-i drept, însă nu tocmai atît de mică încît să treacă neluată în seamă.

Regele creaţiunii, reuşind să-şi recapete sceptrul, şi l-a exercitat cu atît de adîncă convingere de la o vreme, încît a ajuns să crează că dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creaţiunii, afară de rare excepţii de bravură, trebuia să-şi ascunză bine coroana sub căciulă şi să-şi înghită sceptrul, astăzi toţi regii creaţiunii se cred datori a-şi purta făţiş coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieţii private şi publice şi a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci orice clipă de abdicare ar fi un act de extremă laşitate, şi unui rege nu-i e permis să fie nici o clipă laş.

De la optsprezece ani, el îşi ia coroana – are o opinie! – şi sceptrul – are dreptul să şi-o exprime! Respect opiniunilor libere! Libertate completă expresiunii oricărei opiniuni! Ba se întîmplă cazuri frecuente în cari părinţii să moară cînd moştenitorul n-are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să facă el? să renunţe la titlul de suveran?... Peste poate! E dator să continue, deşi încă atît de fraged, dinastia.

Priveşte tu, cîne, străvechi prieten şi totdauna credincios supus al regilor creaţiunii, priveşte imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-i, fiecare cu coroana şi sceptrul său, dacă nu de aur şi de pietre scumpe, măcar de lemn şi ciobuleţe de sticlă colorată, dacă nu nici atît, măcar de carton şi peticele de hîrtie văpsită. Între ei, nici unul mai mare: toţi egal de suverani!

Vezi ce splendid cortej şi ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură şi nici un glas, în care nu mai poţi şti cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mişcare de coadă, sau lătrat ca un caraghios!

În afară de acest imens concurs de suveranităţi, puţini sînt acei regi ai creaţiunii cari să-şi amintească un moment că suveranul nu e robul coroanei şi că nu e de loc în primejdie a se arăta mai imbecil renunţînd cuminte la sceptru decît purtîndu-l cu ostentaţie bufonă; că ar fi în orice caz mai puţin ridiculă, şi prin urmare mai demnă, o laşă abdicare decît exercitarea tenace a unei deplorabil covîrşitoare suveranităţi.

Să merg şi eu la mascarada regilor creaţiunii? Nu, cîne! mai bine stau acasă.

În pădurea atîtor sceptruri suverane, tot n-are să se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunţ faţă cu imensa concurenţă, mi-o confirm îndeajuns privind drept în fundul ochilor tăi galbeni şi inteligenţi. Simţ o deosebită voluptate a domniei mele să te stăpînesc, uitîndu-mă în ochii-ţi, în adîncul cărora văd bine că dacă botul tău ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor creaţiunii.

Nu, cîne! eu mă închin principiului sacru al libertăţii opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite şi obligativitatea lor.

Mergi de te culcă sub pat!...

I-am dat încă un picior, şi ne-am culcat, fiecare la locul său. 

Articol apărut în Epoca,
17 ianuarie 1897. Reprodus
din I.L. Caragiale, Opere, vol. IV,
ediţie îngrijită de Al. Rosetti,
Şerban Cioculescu, Liviu Călin,
Editura pentru Literatură, 1965.