Spontan, referinţa autobiografică pe care o aduc cu ele imaginile manifestaţiilor de pe Wall Street sau din preajma Bursei londoneze este Piaţa Universităţii. Dacă însă scrutez mai atent ecranul televizorului, mă părăseşte destul de repede această recurentă tentaţie de a regăsi neapărat un numitor comun între experienţe atît de diferite, şi în esenţa, şi în aparenţa lor.
„Primăvara arabă“? În viziunea mea, miza manifestaţiilor din Tunisia, Egipt sau, mai recent, din Siria ori Libia are cu totul alt dramatism. Orice s-ar spune, nu e acelaşi lucru să manifestezi păzit de poliţia călare şi să manifestezi cu poliţia trăgînd în tine cu muniţie de război. Sînt, desigur, viteji tinerii newyorkezi care îl înfruntă pe primarul Bloomberg, dar cei care l-au înfruntat pe Gaddafi parcă aveau ceva în plus, şi ca ethos, şi ca obiectiv democratic.
Pe pagina de Facebook a mişcării pentru o revoluţie globală, Global Revolution, stau alături scheme de restructurare a sistemului social planetar, ştiri despre ciocnirile dintre armată şi manifestanţi în Egipt, reclame pentru panoplia perfectului spion – „Procuraţi-vă accesul la echipamente de detectare a securităţii pe care doar CIA şi FBI le posedă!“, „Reluaţi controlul!“, „5% reducere“, „Un detector de microfoane gratuit oricărui OWS (Ocupaţi Wall Street) cu fiecare comandă!“, portrete ale lui Thomas Jefferson, afişe egalitare... Ca în versul lui Lautréamont, pe care îl amintea adesea regretatul meu prieten Pierre Vidal-Naquet, splendoarea întîlnirii întîmplătoare, pe o masă de disecţie, dintre o maşină de cusut şi o umbrelă ne aduce aminte inevitabil de febrila, exploziva dezordine a lui Mai ’68. Valul de manifestaţii la care asistăm e la fel de eclectic, de radical în vorbe şi de indecis în opţiuni ca şi conglomeratul de naivităţi, provocări maoiste, ispite revoluţionare şi furtunoase ezitări care au marcat biografiile generaţiei soixante-huitarde. Vidal-Naquet a fost, între multe altele, şi autorul, împreună cu Alain Schnapp, al unui masiv volum de Documente ale Comunei studenţeşti, aşa că ar fi recunoscut imediat în actualul mixtum compositum semnele revoltei, mai degrabă decît pe cele ale revoluţiei.
Ca şi mişcările din 1968, avem de-a face în egală măsură cu o revoltă şi cu o punere în scenă a revoltei; cu o autentică mişcare protestatară, hotărîtă să acţioneze ca o mulţime, dar şi cu o joacă protestatară, căreia nu-i prea pasă, de fapt, de ce protestează, important e că protestul este cool, tendance.
Aceste proteste, declanşate de insuportabila aroganţă a responsabililor crizei globale, se deosebesc totuşi de Comuna goliardică de acum mai bine de patru decenii, dacă n-ar fi decît pentru faptul că reprezintă o reacţie la recesiunea economică, nu o manifestare a prea-plinului, cum erau în mare măsură agitatele manifestaţii pe care le aminteam. Tinerii din campusurile primăverii lui ’68 recuzau şcoala ca atare – we don’t need no education – aşa cum arăta ea atunci; tinerii de azi recuză lipsa de suport guvernamental pentru şcoli, nu esenţa acestora. În Marea Britanie mai ales, o componentă tot mai vizibilă a mişcării de ocupare a străzilor este Campania Naţională contra reducerilor bugetare, care defilează sub lozinci ca „You say cut back, we say fight back“ şi „No ifs, no buts, no education cuts“.
Nu faptul că mobilizarea participanţilor se face prin Twitter şi iPhone particularizează aceste mişcări, cît acela că ţinta foarte precisă a manifestanţilor sînt Bursele – simbolul monumental al capitalismului speculativ. În 2001, Al-Qaeda a ales Wall Street-ul drept loc simbolic al ciocnirii civilizaţiilor. Această reeditare, fie şi simbolică, nu pare să tulbure conştiinţele OWS, ca să zic aşa. Naiv încredinţaţi că sînt apostolii unei Reconstrucţii Globale, manifestanţii de la New York, Portland, Oklahoma, Londra – oare ce mai urmează? lozinca lor este Occupy Everywhere – trăiesc cu iluzia că vor putea impune o nouă etică marilor companii, îmblînzindu-le.
Protestatarii se îndreaptă astfel către o imensă dezamăgire, fiindcă protestul în sine nu schimbă cu nimic lucrurile. Cum scria un ziarist zilele trecute, ocuparea Wall Street-ului în numele eticii afacerilor e la fel de utilă ca şi organizarea de proteste la Las Vegas în numele bunului-gust şi al interzicerii jocurilor de noroc. Protestatarii refuză să aibă lideri, programe, agende; în esenţă, ei refuză să joace jocul politic. Dar, fie că ne place, fie că nu, doar jocul politic poate schimba ceva. Este de o mie de ori mai util să susţii, de pildă, impozitarea descurajantă a veniturilor provenite din speculaţii decît să scandezi pînă la răguşeală „ruşine speculanţilor“. Sistemul mondial se întemeiază, de la Hobbes şi Locke încoace, pe instrumentalizarea lăcomiei vag travestite în virtute. Nu ocuparea Wall Street-ului va răsturna această filozofie.
Zoe Petre este prof. dr. la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. A fost consiliera preşedintelui Emil Constantinescu.
Foto: C. Modreanu