Corectitudinea politică nu a reușit încă, din fericire, să prindă rădăcini în mediul teatral românesc și să afecteze, prin edictele viclene, pretins generoase, libertatea de expresie. Teatrele își fac repertoriile după cum doresc, iar regizorii montează ce-i taie capul fără teama că ofensează sensibilitățile mimozelor care pășesc angelic în jurul nostru.
De ceva timp, în fiecare an, odată cu vestitorii primăverii, se iscă o discuție legată de lipsa nominalizărilor la premiile UNITER – uniunea de breaslă a creatorilor de teatru – ale femeilor-regizor sau ale regizoarelor, fiindcă limba română, spre deosebire de alte limbi și fără intervenția obsesiei maniacale a corectitudinii politice de a agresa limbajul, are eleganța de a atribui un nume corespunzător acestei meserii în funcție de sex. Avem în limba română perechile de multă vreme consacrate „croitor-croitoreasă“, „scriitor-scriitoare“, ba chiar se discuta la un moment dat de a face dreptate pînă la capăt și a se institui și perechea „motostivuitor-motostivuitoare“…
Recunoașterea pe care limba o acordă acestei meserii nu se regăsește, după unele voci, și în recunoașterea meritelor artistice ale femeilor, anume pentru că uniunea de breaslă ignoră sistematic – ba chiar sistemic, s-a spus – calitatea artistică a spectacolelor realizate de regizoare, iar producțiile acestora lipsesc din lista nominalizărilor.
Este interesant faptul că vocile contestatare nu fac greșeala de a acuza mediul teatral de discriminare în privința oricărui fel de recunoaștere a femeii. Dar tocmai prin asta atrag atenția asupra faptului că sînt interesate doar de poziția de regizor. De ce oare? În domeniul artistic, femeile nu lipsesc, slavă Domnului: există actrițe, scenografe, femei-dramaturg, scenariste, traducătoare, criticărese (cu duiumul!), asistente de platou, directoare de producție – munți de talent și dedicație. Într-un articol din Scena.ro, Cristina Modreanu identifică un singur nume de regizoare care „a reușit să facă o carieră cu adevărat strălucită în regie înainte de 1989“, anume Cătălina Buzoianu, recunoscînd, în același timp, că „tot Cătălina Buzoianu este singura femeie multiplu nominalizată și premiată la UNITER după 1990, cu un record neegalat pînă acum de nici un bărbat în stagiunea 1995/1996, cînd a fost nominalizată pentru nu mai puțin de patru spectacole odată: Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, Copilul îngropat de Sam Shepard (Teatrul Bulandra), Chira Chiralina după Panait Istrati (Teatrul Dramatic «Maria Filotti» din Brăila) și Penthesileea de Heinrich von Kleist / Mioara și Adrian Cremene (Teatrul Dramatic din Constanța). Evident, a și cîștigat. Cu o asemenea fertilitate creatoare nu se pune nici un bărbat!“
Ce mi se pare însă relevant este ușu-rința cu care autoarea articolului trece peste motivele pentru care Cătălina Buzoianu a reușit să „ia fața bărbaților“, dar și a consurorilor (nu-i așa că sună minunat acest cuvînt?) și înainte de 1989, și după – spune doar că nu știe care sînt motivele. Păi, poate că spectacolele vor fi fost bune din perspectiva criteriilor estetice unanim împărtășite de comunitatea de specialiști. Poate că vor fi răspuns unor nevoi reale ale spectatorilor și înainte, și după 1989. Poate ambele.
De fapt, articolul sugerează, deși pare că vrea să mențină un ton echilibrat, că e nevoie de reformă. Ce înseamnă această reformă? Înseamnă că nu există „criterii estetice“ autonome, fie ele și ale unei epoci anume, ci o mentalitate retrogradă, recte patriarhală, care se încăpățînează să țină femeia în umbră atunci cînd vine vorba de regia de teatru. Patriarhală, în ciuda faptului că din juriul de preselecție la premiile UNITER au făcut și fac parte și femei. Alte exemple de regizoare a căror muncă a fost recunoscută de „înțelepții tribului“ nu fac decît să, nu i așa, confirme regula: „Anca Bradu, Premiul cea mai bună regie pentru spectacolul Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind în 2000, Gianina Cărbunariu, Premiul pentru cel mai bun spectacol pentru De vînzare în 2014, Andreea Grosu, co-nominalizată împreună cu Andrei Grosu la premiul pentru cea mai bună regie pentru The Sunset Limited în 2015, și din nou Gianina Cărbunariu, nominalizare la Cel mai bun spectacol pentru Artist Talk în 2016“.
De unde obsesia asta pentru recunoașterea muncii de regizor pe bază de sex? O voi spune abrupt. Fiindcă este vorba de ideologie. E vorba de vechea dispută între „arta pentru artă“, adică criterii estetice autonome, și „arta cu tendință“, adică arta care nu doar se mulțumește să reflecte realitatea așa cum este ea, ci o atacă frontal pentru a o schimba. De vechea dispută alimentată azi de sîngele proaspăt al corectitudinii politice, maniacal-reformatoare, ideologia segregaționistă a „marginalizaților“, noua religie a stîngii planetare. E vorba despre luptă. Pentru poziția de regizor se duce o luptă în sensul cel mai marxist cu putință. Adică pentru acea poziție identificată de militanții nemulțumiți de statu quo ca fiind o poziție de putere. Și asta, în ciuda faptului că tot ei, militanții, reproșează mentalității patriarhale prejudecata că, pentru a face regie, „femeile trebuie să fie ca bărbații“. Dar militantismul de stînga nu s-a împiedicat niciodată de logică…
Militantismul e cel care a injectat acestei poziții – regizorul, creatorul – o aură de putere și și-o revendică. Nu contează dacă spectacolele sînt bune, rele, interesante, mediocre, experimentale, de mainstream etc., contează doar că acolo – în poziția de regizor – e vîrful și trebuie doborît. Olimpul trebuie cucerit. Egalitatea mult trîmbițată se referă la poziția de putere. Nu se referă la calități artistice, la dedicație, la pasiune, la capacitatea de a face treabă bună acolo unde ești. Nu! Se referă la uzurpare. La detronare. Dar asta e doar în mintea militantului. Regizorul – o spune și legea dreptului de autor – nici măcar nu e creator, e interpret. Are o poziție secundă în raport cu autorul. Ba, dacă e onest, are o poziție secundă și în raport cu actorii.
Pe scurt, e vorba despre putere. Nu despre artă, creativitate, inovație, nici măcar despre premii, ci doar despre putere.
Dar există o posibilă soluție a acestei confruntări care, în datele actuale, pare să nu aibă soluție: instituirea de premii separate, speciale, dedicate femeilor și bărbaților. „Cel mai bun spectacol creat de o femeie“, „Cel mai bun spectacol creat de un bărbat“, „Cea mai bună regie feminină“, „Cea mai bună regie masculină“… Se evită astfel și „selecția naturală“, și discriminarea fără intenție, dar, vai, inevitabilă în rezultat. Și dînd curs exercițiului de imaginație propus de Cristina Modreanu văd deja, cu ochii închiși și plutind înfiorat în materia cețoasă a viitorului utopico-distopic, spectacole sensibile, empatice, expresie a fragilității feminine, și spectacole insensibile, pline de indiferență și haine ca sufletul negru al bărbatului. Fiecăreia și fiecăruia să i se dea credit după merit, în pătrățica destinată corespunzător. Ce minunată lume nouă!
P.S. În domeniul literaturii, s-a ajuns, iată, la performanța ridicolă de a se institui niște premii literare speciale, dedicate exclusiv femeilor – Premiile „Sofia Nădejede“ –, de parcă am avea de-a face cu o categorie defavorizată, incapabilă, din varii motive, să concureze cu bărbații scriitori. Și asta se întîmplă deoarece o gîndire care operează pe baza unor modele segregaționiste (sau intersecționale) nu poate să ducă decît la segregare. Dar măcar au o jucărie dedicată la care nu poate rîvni vreun purtător de cromozom XY.
Bogdan Budeș este regizor de teatru.
