Opt biscuiţi la leu

Publicat în Dilema Veche nr. 461 din 13-19 decembrie 2012
Opt biscuiţi la leu jpeg

Am început să îmbătrînesc atunci cînd mi-am dat seama că nu există cale de întoarcere, de căzut la pace cu mama, şi trebuie să mă trezesc zilnic la oră fixă, de dimineaţă, ca să mă duc la grădiniţă. Pe cuvînt că nu mint, că nu-mi falsific biografia. Îmi amintesc precis cum, în vreme ce păşeam repejor-apăsat cu o gentuţă de tablă în mînă, în care-mi zăngăneau nişte biscuiţi „opt la leu“, a încolţit în mine ideea că viaţa poate fi şi nasoală, lipsită de noimă. Bine, nu era nimic filozofic în mintea mea de-atunci, ci mai degrabă o primă senzaţie de – cum să-i zic? – blestemat ziua şi lumea în care m-am născut, o jale că deja le-am văzut pe toate şi că nimic nu merită să mă ridic din pat după deşteptător. Apoi, odată aprinsă scînteia care a împerecheat primii neuroni responsabili cu asta, în timp, ideea ori senzaţia s-a înrădăcinat şi s-a împînzit, cu ocazia unor diferite momente, precum:

Era duminică după-amiază şi mi-am amintit brusc de tema nefăcută la mate. Prietena mea din clasa a II-a mi s-a confesat că îl iubeşte pe unul dintr-a IV-a. Am realizat – la al nu ştiu cîtelea volum – că poveştile nemuritoare se sfîrşesc cam toate la fel. Chit că bine, dar la fel. M-am prins că luni dimineaţa e şi mai grav decît în restul dimineţilor. Mi-a murit un cîine. Am pierdut o săgeată la care muncisem vreo cîteva zile. Am spart o minge de „treijcinci“. Am priceput că n-o să pot fi „muşchetar“, nu din vina mea – eu mă pregătisem intens şi corect –, ci pentru că cei din jur nu vor accepta niciodată asta. N-am putut înţelege de nici o culoare ce fac diezul şi bemolul, cum şi de ce trebuie să-mi mişc mîna prin aer la măsura de trei pătrimi, drept urmare am luat primul 4 din viaţă la muzică.

A murit Winnetou. Iubita mea secretă chiulea prea mult de la ore. Profa de engleză care-mi aducea cu sacoşa cărţi „adevărate“ a fost detaşată altundeva. Nu m-am nimerit „la dansuri“ cu perechea dorită. Deşi am falsat voit-îngrozitor, m-au selectat în corul şcolii. La forumul pionieresc judeţean, nu eu am fost ales să merg la cel naţional, ci Irinel (pe care oricum îl invidiam pentru că avea pastă de dinţi şi săpun cu acelaşi nume), un mutalău cu tată ştab comunist. „La dansuri“ s-a rezolvat pînă la urmă să „cad“ cu perechea dorită, dar mă călca pe picioare, vorbea mult şi foarte plicticos. Peste cîţiva ani, am revăzut-o într-o haltă pustie, scuipînd absentă seminţe, cu curul pe bordură, în aşteptarea personalului de Paşcani. La recomandarea profei de istorie, am citit vreo cincizeci de pagini dintr-o carte, cică, de superaventuri: Fraţii Jderi.

Hai şi mai pe scurt, şi mai pe repejor, că n-o să mă încadrez în spaţiu:

În prima zi de liceu, am rămas de prost cu numitul Tărîţă, singuri, inutili, pe terenul de sport, după terminarea careului, pentru că n-am înţeles bine din care-a IX-a – „B sau E?!“ – facem parte. Cînd am nimerit B-ul, mai exista doar o bancă liberă, în spate, cu scaunele rupte. La sfîrşitul unei zile de serviciu la cantină, am privit îndelung la grămada de oale care-mi reveneau să le spăl. Eu, care mă consideram un jucător genial, nu mi-am mai văzut rostul în echipa de fotbal a clasei. Nu că m-au dat ăia afară, ci m-am cerut eu, din ruşinea de cum mă învîrteam, ca o curcă chioară, pe teren. S-a terminat Război şi pace. Cu o zi înainte de Crăciun, portarul mi-a spus agresiv că nu mai e voie de la Conducere să stau de Sărbători în căminul facultăţii. Mi-am luat rucsacul în spate şi am sunat, pînă mi s-a terminat cartela în cutiile înghesuite ale telefoanelor publice, pe la toţi prietenii şi rudele din oraş. Mai nimeni nu era acasă. Şi cine-a fost mi-a zis, cu scuzele de rigoare, că nu se poate. Am publicat prima carte şi nimic nu s-a schimbat. Într-o intersecţie oarecare de stradă (loc în care văd şi acum aproape concret, fizic, de fiecare dată cînd trec pe-acolo, o cruce), am aflat deodată că cel mai iubit prieten m-a trădat cumplit. Am înţeles pe ce s-a bazat şi cum a funcţionat comunismul, într-o şedinţă în care am fost evaluat de colegii de serviciu. Mi-am rupt un deget la baschet şi n-o să mai pot cînta niciodată ca lumea la chitară clasică. Pe un hol împuţit al Spitalului de Urgenţă, înconjurat parcă de toţi îmbolnăviţii planetei, un doctor mi-a spus: „Roagă-te la Dumnezeu ca taică-tu să treacă peste noaptea asta“. Brusc, am observat că am burtă. M-am plimbat de la un spital la altul într-o Salvare, a nu ştiu cîta oară, alături de mama, care a ridicat uşor capul de pe targă şi m-a încurajat cu un zîmbet: „Moartea doamnei Lăzărescu!“. Mi s-a stricat aparatul foto în garanţie, de la un cadru la altul, din senin, fără să contribui cu nimic la asta. M-am procopsit cu gastrită, atacuri de panică, agorafobie şi nu mai am voie să fumez ori să beau cafea. Am şters cu palma oglinda aburită de apa caldă, mi-am tras o zgaibă pe obrazul stîng cu lama M3 power sensation şi am înţeles că cearcănele or să rămînă întotdeauna acolo. „Mai inteligent sau mai bun de-atît nu poţi fi!“

Din fericire, între momentele de mai sus – şi multe, multe altele – au existat infinit mai multe frumoase. Nimic n-a luat încă pentru mine o turnură tragică, nu mi-a schimbat fundamental bucuria de a trăi. Nasol şi problematic – repet, nu tragic, nu dramatic; patetic, poate – e că pe măsură ce mă apropii de 40 de ani, mi se întîmplă din ce în ce mai des ca, la culcare, una dintre fazele de genul celor pomenite anterior să mi se strecoare, fără să vreau, în minte. Lucru care mă face să adorm din ce în ce mai tîrziu şi-aproape în fiecare dimineaţă să mă trezesc – de data asta înzecit mai intensă, răspîndită pînă în măduva oaselor, parcă pînă la ultima celulă glială din mine – cu acea senzaţie din vremea grădiniţei, cînd alergam cu opt biscuiţi la leu într-o gentuţă de tablă.

Florin Lăzărescu este scriitor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.