Discursul despre barbarie, de la Platon la Alessandro Baricco, oscilează permanent între lamentare, dezgust şi panică în faţa unei invazii străine, şi resemnare senină, concesie înţeleaptă dată de conştiinţa faptului că barbaria e o parte inseparabilă a lumii noastre. Altfel spus, întîlnim trei viziuni asupra barbariei: una linear-apocaliptică, în care barbaria e finalul civilizaţiei; una ciclic-optimistă – barbaria e doar un nou început, şi cea simultaneistă, în care barbaria este latent prezentă în orice moment al unei culturi sau ipostaze umane. La acest tablou se adaugă condimentul etimologic al termenului, cu trimitere la „barbarofonia“ anumitor populaţii, bîlbîiala, bîiguiala, vorbirea buruienoasă, ininteligibilă, dezarticulată a „străinului“ – fie el carian, pers, german ş.a.m.d.
Se vorbeşte adesea de invazia barbară, în forma hard, din exterior – invazia hoardelor, jafuri şi cotropiri – şi de barbaria soft, ca invazie insidioasă a unei excrescenţe formate din interiorul propriului trup al unei culturi îmbătrînite. Una e un exces juvenil, cealaltă – o sechelă a senilităţii. „Avantajul“ celei dintîi este potenţialul, viitorul pe care îl poate avea; ea reprezintă starea incipientă, inertă, momentul zero al unei culturi, haosul premergător unei civilizaţii. Luînd ca paradigmă momentul elen, barbarii sînt ne-elenii, dar elenizabili prin excelenţă.
Cînd înnoirea încetează să fie renaştere, inovaţie şi devine inflaţionară, lipsită de conţinut, vorbim de o formă a barbariei ca maladie a noului: omul nou, obsesia comercială a reînnoirii şi reinventării perpetue, omniprezenţa etichetei „nou“ din comerţ şi publicitate, barbarismele (ca exces de neologisme) nu sînt decît forme ale acestei maladii. Dar hiperactivitatea, hărnicia excesivă a barbarului e totodată o preţioasă resursă de „furie ascensională“, de vitalitate şi energie. Barbaria e, aici, negoţ, agitaţie mercantilă, iar cultura veche e, prin contrast, oţiu, repaos reflexiv. Lepădarea de lestul sensului, al conţinutul, „pierderea sufletului“ (Baricco) conferă demersurilor barbare dinamism şi viteză.
Dintr-o temă atît de veche şi de întortocheată nu poate lipsi nici diavolul. În episodul ispitirii din pustie a lui Iisus, ispita minunii poate fi văzută şi ca o invitaţie la spectaculozitate; iar pactul cu diavolul oferă, în schimbul sufletului, tocmai scurtătura, simplificarea, achiziţia fără efort; cu toate, mărci ale barbariei.
Astrologic, barbaria e uraniană (deflagraţie, revoluţie, noutate, imprevizibil), iar civilizaţia e saturniană (cu virtuţile senectuţii: lentoare analitică, profunzime, reflexivitate).
Fisiunea nucleară, o descoperire fundamentală a ştiinţei secolului al XX-lea, constituie un fenomen care întruneşte cîteva trăsături clasice ale barbariei – „energia formidabilă“ (Baricco), „ştiinţa dezumanizată, redusă la tehnică“ (Michel Henry), „raţiunea pustiitoare“ (A. Camus). Ea include deopotrivă, asemenea barbariei, latenţa progresului vertiginos şi potenţialul distrugerii totale; iar aplicaţia ei imediată, bomba atomică, înseamnă spectacol, viteză, tehnologie, explozie de suprafaţă, energie uriaşă, desfiinţare a unei lumi, dar şi orizontul unei lumi noi. (Matei Pleşu)
Colaj de Ion BARBU
