În funcţie de gen, conotaţiile sexuale ale părului sînt destul de simetrice. Simplificînd lucrurile, podoaba capilară reprezintă senzualitate la femeie şi virilitate la bărbat (de la lat. barbatus = „care poartă barbă“). La Cantemir (Divanul sau Gîlceava înţelep­tului cu lumea, 1698), sexualitatea băiatului începe la pubertate, atunci cînd începe „a înfiera musteaţa“. Principele moldovean a glosat astfel: „adecă pubes să cheamă perii carii întîi la musteaţă sau la barbă răsar“. Şi în jurul organelor genitale (pubes = „păr pubian“), spunea Isidor din Sevilla la începutul secolului al VII lea. Conform teoriilor freudiene, capul bărbatului este un simbol falic, iar tăierea părului este o castrare simbolică. Fie că e vorba de potenţă sexuală, fie de vigoare masculină, legenda biblicului Samson este elocventă: „Apoi Dalila a adormit pe Samson pe genunchii ei şi a chemat pe un om care a ras cele şapte şuviţe de pe capul lui Samson. Şi Samson prinse a slăbi şi puterea lui îl părăsi.“ (Judecători)

În zona sud est europeană, această corespondenţă simbolică dintre părul bărbatului şi forţa sa (inclusiv sexuală) a supravieţuit de a lungul secolelor, de la colecţionarea de scalpuri ale duşmanilor, ca formă de preluare simbolică a puterii lor, pînă la umilirea adversarilor prin tăierea totală sau parţială a podoabei capilare şi faciale. Pentru bărbaţii din Balcani, de pildă, „era ruşine să ţi taie duşmanul mustaţa“. În zonă, mustăţile erau un semn obligatoriu de virilitate. În orice caz, aceasta era imagi­nea balcanicilor în Europa Occidentală a secolului al ­XVIII lea, cum ne o prezintă şi opera Così fan tutte, pe muzica lui Mozart şi libretul lui Lorenzo Da Ponte (premieră la Viena, în 1790). Cînd servitoarea Despina vede doi tineri mustăcioşi, mascaţi în albanezi, ea îi ia (ridendo) drept valahi sau turci: „Vai ce mutre şi ce haine! / Şi ce feţe, ce mustăţi au! / Nu ştiu zău ce pot să fie, / Valahi sau turci.“

Putem astfel să înţelegem mai bine obsesia creştinilor din zonă de a tăia (smulge, tăia, zgîlţîi etc.) părul, barba şi perciunii rituali ai evreilor care îşi respectau tradiţiile religioase, cu sau fără vreun motiv limpede. Boiernaşul Teodor Vîrnav, de pildă, îşi aduce aminte că, în copilărie, pe la începu­tul secolului al XIX lea, se răzbuna pe agresivul său profesor de greacă „rupîndu le perciunii băieţilor de jidani ce întîmpinam pe uliţă“.

Pentru ca umilinţa (de virilizarea) să fie mai vizibilă, mai făţişă, erau tăiate doar o jumătate de barbă, o jumătate de mustaţă, un perciune etc. Obiceiul este atestat şi în cultura arabă, aşa cum apare într o poveste din colecţia O mie şi una de nopţi: „Scoţînd foarfecele şi briciul de bărbierit, fata îi rase fiului sultanului jumătate de mustăcioară şi jumătate de barbă din partea stîngă, jumătate de păr din partea dreaptă.“ Stigmatizări similare se aplicau în secolele XVIII XIX şi evreilor din Centrul şi Estul Europei: „Ca pedeapsă jignitoare, li se tăia cîte un perciun şi jumătate de barbă“ (Polonia, secolul al XVIII lea); sau: acuzat de erezie, rabinul Aaron Chorin a fost ameninţat de conducerea comunităţii evreieşti că „i se va tăia o jumătate de barbă“ (Arad, Transilvania, 1805); sau: „Evreul luat ostatec de eterişti s a întors cu o jumătate de barbă şi o perciună tăiată.“ (Ţara Românească, 1821)

Memoria unei asemenea mentalităţi a supravieţuit şi la sfîrşi­tul secolului al XIX lea, în mahalaua bucureşteană a mic burghe­zului caragialian jupîn Dumitrache (O noapte furtunoasă, 1879), care făcea mereu trimitere la suprema dezonoare: „Să mi tai mie favuridele“. Pînă de curînd, la sfîrşitul secolului XX, băieţii indisciplinaţi din liceele româneşti erau stigmatizaţi, fiind „raşi în cap, la zero“.

Identitate, prestigiu, rang

În spaţiul românesc, la bărbaţi, părul (plete, bărbi, mustăţi, favoriţi) trebuia să fie etalat (nu ascuns, ca la femei), ca indicator al identităţii etnice, al prestigiului social, al rangului politic (barbă mare = boier mare), dar şi – exprimînd virilitatea – al statutului sexual.

Epoca de tranziţie către modernitate a fost una de confuzie a modei privind portul şi pieptănătura. Într un studiu temerar, Alecu Russo vorbea cu nostalgie ironică despre „schimbarea la faţă ­
[= la haine şi la păr] a Moldovei“ ca fiind o „revoluţie măreaţă şi furioasă“ (Studie moldovană, 1851). Sfîrşitul secolului al XVIII lea şi prima jumătate a secolului al XIX lea a fost o epocă bulversantă din acest punct de vedere, cu năravuri care îl indig­nau pe un meşteşugar din mahalaua Batiştei a Bucureştilor, un oarecare Ioan Dobrescu (1802 1832), fie pentru că „muerile umblau cu capetele goale [= neacoperite] şi tunse, dezgolite pînă la brîu“, fie pentru că „oamenii îşi lepădaseră portul şi şi luase portul strein, ca păgînii, unii nemţeşte, alţii sfranţozeşte, alţii în alte chipuri“, fie, în fine, pentru că bărbaţii umblau „cu părul tuns [= aranjat], cu zulufi ca muerile“.

Cameleonismul boierilor noştri din epocă a fost foarte bine surprins de Costache Negruzzi într una din nuvelele sale („Au mai păţit o şi alţii!“, 1838). Unul dintre personajele sale ridicole, postelnicul Andronache Zambolici, încearcă să supravieţuiască onora­bil – ca şi, de alt­fel, Chiriţa lui Alecsandri – într o epocă de mode schimbătoare (1812 1828), alegîndu şi mereu alte mărci identitare şi diferite coduri culturale: „Pînă acum de cinci ori îşi schimbă boierul Zambolici hainile. Întîi la 1812 şi a ras barba şi s a îmbrăcat europeneşte. Pe urmă, în vremea d. Calimah, luă costiumul cel lung. La 1821, bejănărind, îmbrăcă iarăşi fracul şi îşi rase şi musteţile. Înturnîndu se din bejenie, iar luă işlicul. Apoi, la 1828, apucă din nou fracul, îşi lăsă favoriţii mari şi barbetă şi puse şi ochilari. Zice că nu se va mai schimba, dar putem să l credem?“

Aparent paradoxal, şi boierii (nu numai cucoanele lor) aveau mare grijă de podoaba lor capilară. Evident, mai ales de barbă, una dintre mărcile identitare vizuale cele mai puternice. Ca atare, ea trebuia să fie îngrijită cu atenţie. Într o piesă de teatru, scrisă pe la 1819, slujitorul banului Grigore Ghica relatează cum îşi aranjează boierul barba înainte de a ieşi din casă pentru a se întîlni cu alte „obraze“, adică cu alţi demnitari: „Acu s au sculat de la pat şi acu şade pe ţucal şi se uită în oglindă şi şi scoate părul cu cimbistra [= penseta] pînă oi pune eu masa şi să merg să i vopsesc barba, să l feţuiesc şi apoi iese la obraze.“

Cănirea bărbii era o problemă importantă în epocă. Pe la jumătatea secolului al XIX lea, farmacistul braşovean J.M. Honigberger prezenta comparativ două reţete pentru vopsirea părului, a bărbii şi a sprîncenelor: la bărbaţii din Europa şi la cei din Orient (India, Afganistan, Persia).

Tinerii eleganţi nu se lăsau nici ei mai prejos. Mihail Kogălniceanu (Tainele inimei, 1850) îi numeşte dandi şi dandis (sic!), fiind probabil prima folosire a termenului dandy în cultura română. În camera junelui dandy B.P. Hasdeu, student la Universitatea din Harkov (1852 1854), „cărţile, hîrtiile, peniţele şi creioanele“ stăteau de a valma „în societatea borcanelor cu pomadă, parfumurilor, periilor, pieptenelor etc.“. Protagonistul nuvelei autobiografice Duduca Mamuca (1861) era poreclit de colegi „Spiţerul“, pentru că – explică „studintele“, un alter ego al autorului – „iubea parfumurile şi pomăzile“. La Puşkin (Evgheni Oneghin, 1825), trusa de înfrumuseţare masculină a protagonistului era ceva mai cuprinzătoare şi mai ordonată: „Parfumuri, pieptănuşe, pile / Şi forfecuţe mult utile. / Şi zeci de perii ntr un dulap: / De dinţi, de unghii şi de cap.“

Apar şi deosebiri de Volksgeist, de pildă între unguri şi români. O legendă maghiară – interpolată la jumătatea secolului al XVII lea de Simion Dascălul în Letopiseţul lui Grigore Ureche – marchează diferenţa identitară dintre unguri şi românii din Maramureş şi Moldova, prin modul deosebit de a se tunde al acestora din urmă. La acestea putem adăuga şi o zicală maghiară depreciativă, care atribuie românilor pilozitate excesivă: „Szóröstalpú oláh“ („Valah cu păr pe talpă“). Conform unei legende etiologice moldoveneşti, de tip „Darurile divine“, ungurul primeşte la începutul lumii, chiar de la Dumnezeu, răşină să şi facă „sfîrcuri la mustăţi“, ca „să fie fudul“ (Mihail Sadoveanu, Baltagul, 1930). Românul e sfătuit dim­potrivă: „Mustaţea nu ţi răsuci / Des cu degitile tale.“ (Naum Rîmniceanu, Buna obicinuinţă noaoă, cca. 1800)

Antropologii au stabilit că distanţa culturală care desparte naţiile nu este impusă numai de diferenţa dintre zeii „noştri“ şi zeii „lor“, ci şi de diferenţa dintre unele coduri culturale, aparent minore. Se întîmplă chiar ca simple obiceiuri, graiuri sau înfăţişări diferite să mărească distanţa interetnică mai mult decît o fac, de pildă, doctrine religioase diferite. „Noi“ ne uităm mai ales la ce şi cum mănîncă „ei“, la cum vorbesc „ei“, la cum îşi poartă „ei“ părul.

De pildă, opoziţia dintre „pletoşi/bărboşi“, pe de o parte, şi „tunşi/raşi“, pe de altă parte, se suprapune adesea opoziţiei identitare dintre „sălbatici“ şi „civilizaţi“. Dar nu este o regulă. „Fiecare dintre termeni poate să primească o valoare pozitivă sau negativă în distincţia pe care o stabileşte între sine şi ceilalţi.“ Cert este faptul că modul în care oamenii îşi poartă părul şi barba „a servit şi serveşte încă“ – subliniază Vintilă Mihăilescu – „drept operator cultural al unor departajări între «noi» şi «ei».“

(fragment din volumul
Sexualitate şi societate.
Istorie, religie şi literatură,
Polirom, 2016)