Sînt omul care n-a dansat niciodată. Dacă la mijloc ar fi fost un beteşug fizic – un picior mai scurt, de exemplu –, acest text ar fi putut impune, forţînd memoria să-l păstreze pentru un timp, şantajînd-o emoţional. Dar aşa, încercînd să cuprindă un neajuns de adaptare, o tară emoţională, un crîmpei dintr-o teamă copleşitoare de celălalt, cade în abisul subiectivităţii, fărîmîndu-se printre stîncile cu muchii tăioase ale eului.

Sigur, ceva bîţîieli pe refrene ABBA sau Boney M am executat şi eu, atunci cînd eram mic, cu ocazia sărbătoririi vreunei zile onomastice, înconjurat de cîţiva colegi de clasă, toţi în ciorapi, pentru a fi protejat covorul – aşa-zis persan – din sufrageria gazdei. Dar acelea nu puteau fi numite dansuri, după cum nici avalanşa de gesturi lubrice, căutînd să descifreze un ceva neştiut la acea vreme adolescentină, şi însoţită de alte ritmuri ale timpului respectiv (Depeche Mode şi Bros), nu avea cum să se coaguleze în asta.

Sfîntul Ioan Botezătorul îşi pierde capul din pricina unui dans care îl vrăjeşte pe Irod. Zbenguielile copilăriei mele pe cine ar fi putut mira într-atît?

Aristotel se întreabă dacă nu cumva muzica poate înrîuri sufletele, întocmai gimnasticii care o face asupra corpurilor, deprinzîndu-le cu o plăcere nobilă şi pură. În cartea „Despre educaţie“ din Politica, exerciţiile fizice şi arta sunetelor împart deseori aceeaşi cărăruie ce poartă înspre virtute, însă despre dans nu se pomeneşte nimic. Anumite moduri care construiesc armoniile muzicale, ba chiar şi unele instrumente suferă anatema, gînditorul găsindu-le cînd vulgare, cînd aţîţătoare ale ideii de voluptate. Trupul este descris doar îndîrjit, stăpînit şi încordat de ostenelile menite să înlăture lenevirea, niciodată prins în vîrtejul în care l-ar putea înlănţui curgerea sinuoasă a melodiei. Mă temeam, la rîndul meu, de vraja sunetului, chiar atunci cînd din boxe se revărsau muzici şi artişti care nu aveau de a face cu vreo formă, măcar sugerată, de magie (Ricchi e Poveri), pentru că ea putea zămisli contextul straniu, eteric sau scenografia romantică, aceea care mi-ar fi putut trînti în braţe o fată, indiferent dacă petrecerea, cheful, chermeza, chindia (cum zicea un brăilean care mi-a fost coleg de armată) ori, mai elegant spus, ceaiul dansant se desfăşura în apartamente banale de bloc sau, cum avea să se întîmple la cîţiva ani distanţă, în săli de lectură sordide şi reci, ale cîte unui cămin studenţesc.

Cu mîinile delicate lenevindu-mi pe umerii încă nepotriviţi jugului vieţii, năluca parfumată din faţa mea se răsucea în ritmul şlagărelor ca vata de zahăr în jurul băţului, amintindu-mi de bîlciul oricărei deşertăciuni şi, curios cum putea asta, făcînd ca piesele muzicale să pară mult mai lungi decît erau în realitate, istovitor de lungi, nesfîrşite, dar şi mult mai lente, mai dulci şi languroase, chiar dacă era vorba de compoziţii Metallica, aşa încît îmbrăţişarea cu ea, una de izbelişte, să-mi apară ca aceea eternă, a morţii.

Cu toate astea, pot spune deschis că n-am dansat niciodată, pentru că rotirea aceea pribeagă în care mă lăsam dus de ceea ce vedeam la alţii, la prietenii îndrăzneţi care îmbrăţişau fetele cochete în paşi largi, de bîtlan, cocîrjîndu-se cît să-şi mascheze erecţiile nevinovate ce ar fi putut distruge totul, numai dans nu era. Putea fi, mai degrabă, un ritual de iniţiere, presupunînd aprioric suferinţa necesară accederii în lumea celor mari. Pas cu pas.

Călin Torsan este muzician şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: O zi. Ultima, Editura Casa de pariuri literare, 2011.

Foto L. Muntean