Răsfoind un jurnal al unei unităţi de pionieri din Rîşnov, început în 1957, vei fi tentat să scrii o anume istorie. Într-un astfel de orăşel, printre ceremonii, dări de seamă, excursii, vizite la Clubul Pionierilor, întîlniri cu pionieri din alte oraşe ori cu veterani de război sau comunişti ilegalişti, apare şi munca voluntară, fireşte, îndrumată îndeaproape

„7 Noiembrie, 1957. Am primit vestea că parcul din centrul oraşului ne-a fost dăruit nouă, organizaţiei de pionieri pentru a-l îngriji. Odată cu aflarea acestei veşti ne-am apucat de treabă. În două după-mese pionierii din unitatea noastră, mai mult cei din detaşamentele 1-3 şi 4, cu hîrleţe, greble, mături, coşuri au curăţat frumos parcul.“ 
 
„15 Octombrie 1959. În această zi s-a făcut colectarea fierului vechi şi a ghindei. Pionierii s-au organizat în grupe şi împreună cu tov. diriginţi au pornit la locuinţele elevilor, în locurile în care se găsea fier vechi, adunînd cantităţi mari de fier vechi. Alte grupe de pionieri au plecat în pădure cu coşuri şi saci pentru strîngerea ghindei. Rezultatele au fost foarte frumoase datorită muncii comune a harnicilor pionieri din unitatea noastră.“ 
 
„Martie, 1961. Odată cu primirea vacanţei de primăvară, în şcoala noastră s-a organizat o mică amenajare a şcolii şi a claselor, curăţirea curţii, semănarea florilor şi văruirea pomilor din curte. În după-amiaza acestei zile pionierii şi şcolarii au venit înarmaţi cu greble, mături, săpi, căldări şi s-au pus pe lucru. Unii au rămas în curte unde au măturat, au răsădit flori şi au văruit cu var alb tulpina celor doi pomi din curtea şcolii noastre. Restul pionierilor au intrat prin clase, au spălat geamurile, băncile şi au făcut diferite aranjamente. După plecarea lor totul strălucea de cea mai perfectă curăţenie. Pionierii au fost mulţumiţi de munca lor.“ 
 
„4 Decembrie, 1961. În această zi toţi pionierii din unitatea noastră au venit înarmaţi cu coşuri, găleţi, cărucioare pentru desfăşurarea unei activităţi destul de frumoase: strîngerea fierului vechi. Am plecat cu toţii încolonaţi pe străzile repartizate. Peste o oră au început să intre pe poarta şcolii tot mai mulţi pionieri. Unii veneau cu coşuri, alţii cu cărucioare şi toţi erau voioşi, plini de însufleţire şi dornici de a fi fruntaşi. În tot timpul desfăşurării acţiunii am fost supravegheaţi de către tov. diriginţi. La sfîrşitul acţiunii ne-am adunat din nou în curtea şcolii, dar de data aceasta în jurul fierului care formase o grămadă mare. Priveam cu toţii bucuroşi şi fiecăruia îi părea bine că a ajutat şi el pentru înălţarea acestei grămezi de fier care ne făcea cinste. Am plecat cu toţii acasă bucuroşi că am adunat fier vechi şi că nici un detaşament nu s-a lăsat întrecut de altul. Toţi eram egali. Toate detaşamentele au strîns cîte 150-200 kg de fier vechi. Am mulţumit şi locuitorilor Or. Rîşnov care ne-au sprijinit mult în această acţiune. Ne gîndeam acum că acest fier pe care îl aveam în faţa ochilor o să fie transportat la marile oţelării. Ne gîndeam ce o să se mai bucure oţelarii cînd or vedea darul pe care li l-au trimis pionierii şi de aceia vor munci cu mai multă rîvnă şi vor iubi şi mai mult pe pionieri. Dacă vom face o excursie la o oţelărie apoi vom înţelege singuri de ce trebuie să adunăm fier vechi.“ 
 
Aşa trebuie să fi stat lucrurile peste tot în ţară. Şi pe hîrtie. Realitatea are însă mai multă culoare şi alte motivaţii. În introducerea acelui jurnal de pionieri, instructoarea superioară scrisese cu mîna ei: „Munca cu copiii, cu pionierii este o muncă delicată şi frumoasă. Se realizează cu succes numai cînd există din partea educatorului multă dragoste şi interes pentru această misiune glorioasă şi nobilă, de a creşte o generaţie sănătoasă, tineri şi tinere care-şi iubesc Patria, constructori activi ai societăţii noi. Întreaga activitate a organizaţiei de pionieri trebuie să se clădească pe baza dezvoltării multilaterale, a iniţiativei şi independenţei pionierilor înşişi. Deoarece pionierilor le place să ducă o viaţă veselă şi interesantă. Cînd pionierii pornesc la o treabă vor să o facă în aşa fel încît să se vadă gîndire, iniţiativă, simţire. Aceasta face ca în centru activităţii organizaţiei de pionieri să stea problema organizării unor acţiuni vii, atractive, a unor acţiuni multilaterale şi interesante pentru copii. Organizînd cu copiii activităţi pe măsura intereselor, dorinţelor şi cerinţelor lor, vom reuşi să avem în unitatea noastră de pionieri o activitate vie, atractivă, plină de joc, cîntec şi voioşie.“ 
 
După ce laşi din mînă acel jurnal, începi să te întrebi cum a fost de fapt în comunismul real, pe acel şantier general, unde ni se spunea că se angaja toată ţara ca într-o suflare. Tata îmi zice: Păi, nu ştii cum a fost la Bumbeşti-Livezeni? Ce, mergeau ei de capul lor? Îl întrebasem doar cam cum era cînd erau convocaţi sîmbăta la acele munci patriotice pe care le mai prinsesem şi eu prin anii ’80. Încerc să-l ghidez, abătîndu-l de la acei ani ’50, spunîndu-i că mă interesează ce făceau ei, în orăşelul nostru, unde nu erau baraje, viaducte sau combinate. Vezi-ţi de treabă, că ne-au scos pînă prin 1970. Ne duceau la Ulmeni să săpăm şanţuri pentru un canal de irigaţii. Eram înghesuiţi ca animalele în camioane fără prelată. Vai de fundu’ nostru. Ăsta era scopul, să ne ţină mai tot timpul împreună, să nu discutăm separat una-alta. Voiau să ne fie frică de ceilalţi, că la grămadă nu te-apucai să discuţi. Din ce povesteşte pare să fie ceva diferit de banalele practici agricole pe care le aşteptam pentru că mai întîrziau un pic începerea şcolii. Popor deprins cu agricultura, puteam face faţă şi noi, cei mici, culesului de struguri, porumb sau sfeclă. Cam asta era oferta de voluntariat patriotic în zona noastră de cîmp-deal. Cînd auzeam că văru-miu mergea cu clasa la Cristian, lîngă Braşov, la cules de căpşune, zău că aş fi dat nişte zile de porumb şi sfeclă pe unele de căpşune. Relieful, rotaţia culturilor şi imaginaţia ar fi putut face din practica agricolă o corvoadă acceptabilă. N-am înţeles totuşi de ce se ponta munca pe care o dădeam Patriei acolo, între brazde. Dacă tot nu era vorba de vreo plată, nu avea nici un rost să pui un mic contabil pe care-l urmăreai bănuitor dacă ţi-a bifat coşul cu o linuţă. Probabil se crea o concurenţă, cum spun mai nou oamenii de fotbal. O ciudată concurenţă pe post de voluntar. De fapt, nu făceam decît să ne curtăm Patria cu dăruirea noastră, cam asta era ideea, şi să înţelegem. Fireşte că era o sfîntă pierdere de vreme. Plecam de-acolo cu sacoşele pline de struguri şi de ştiuleţi, cu gînd şi suflet de capitalist, mulţumiţi că am adus ceva acasă. Nu ne lăsam păcăliţi. Şi o făceam din instinct. Trăiam într-o Patrie pîngărită în acele zile de pîrg. În noi erau şi respirau şi apărătorii, şi prădătorii Ei. Noi, foştii şoimi, cei care ar fi trebuit s-o veghem din cerul copilăriei şi pînă-n subpămîntul celor duşi deja printre strămoşi şi eroi. Unii dau zile pe cîmp, alţii-şi dau sufletul şi trupul cîmpului. Uite cum vorbele din popor trudesc la o contabilitate aproape metafizică. Era doar o primă etapă de formare, suficient de ambiguă pentru a înghiţi pe nemestecate limba lor de lemn, înainte de a intra în adevăratele întreceri socialiste şi de a face ochii mari cît cepele. 
 
Lucrurile s-au mai schimbat cînd tot Patriei trebuia să-i dăm sticle şi borcane, fier vechi şi maculatură, frunză de dud pentru mătasea din care aveau să fie făcute marame şi tot felul de veşminte pentru a nu o lăsa goală în faţa… În faţa duşmanilor, bănuiesc. Patria erau toate femeile: mame, bunici, surori, mătuşi, verişoare, vecine, învăţătoare, doctoriţe, instructoare, dar şi fetele cărora am fi vrut să nu le ajungă totuşi acele învelitoare de mătase. Fiecare dintre băieţi avea o sumă de nume la care ar fi dorit să se oprească tot acest avînt patriotic. Fier vechi nu prea aveam de dus. Doar sticle şi borcane, pe care ai mei le adunau din timp, prevenitori şi chibzuiţi, să avem cu ce ne face planul de mici patrioţi. Adevărul e că toată clasa noastră era salvată de tatăl unui coleg, care aducea o remorcă de maculatură de la fabrica unde lucra. Probabil eram primii din Mizil la faza pe maculatură. Cînd am descoperit în triajul gării noastre o garnitură întreagă cu maculatură adunată într-un judeţ din Moldova, din care subtilizasem cîteva caiete de matematică cu exerciţiile rezolvate, m-am cam dumirit cum era cu comunismul: o ştiinţă a permutărilor pe care trebuia să o înveţi temeinic. În armată era folosit un verb lămuritor, a completa, care regla situaţia spaţiilor goale. Trebuia să le umpli într-un anume timp prin golirea altora. Conjugarea lui făcea ca totul să meargă uns în acea societate închisă. La fel se întîmpla şi la scara cealaltă, a civiliei cu aer de penitenciar. Completai spaţiul gol înaintea contabilului, care, la rîndul lui, completa în urma ta o căsuţă goală într-un tabel. Mutai diverse articole de colo-colo, în mişcări de du-te-vino, ca nişte pistoane care mută şandramaua după soare. Totul era, fireşte, pe hîrtie. Acel tată-salvator cu remorca de maculatură şi-a tot făcut treaba pînă la sfîrşitul clasei a opta. Mai departe urma să intrăm pe mîna propagandei uteciste, care ne-ar fi lămurit de-a fir a păr, doxologic, ceea ce primiserăm pînă atunci prin catehismul ogoarelor fără hat şi al naţionalizării deşeurilor casnice. Numai că era un pic cam tîrzior. Încă din clasa a treia ştiam că noi, cei cu PH la maşină, sîntem Patria Hoţilor. Nişte patrihoţi exersaţi. 
 
Tot tata îmi spune că ei mergeau la toate acţiunile astea ca să se simtă bine împreună, să se joace, să se hîrjonească… Scopul nobil era tras pe sfoară. Cam aşa stăteau lucrurile şi pentru noi. Un pic mai retractil, la un moment dat am simţit că e cazul să-mi ofer şi eu serviciile în folosul tuturor colegilor mei, prea mă ţinusem deoparte. Trebuia să le împart nişte formulare de concurs cu tot felul de întrebări şi să strîng banii. Nu erau mulţi cei care chiar luau în serios concursurile alea pe foile volante. Mi-am făcut treaba destul de repede, numai că am nimerit cu banii în cofetărie şi am făcut prăpăd. Noroc cu bunicu-miu care a umplut golul acela ideologic cu suma în schimbul căreia mă simţisem rege. Nu puteam fi la acele înălţimi pe care voia să ne cocoaţe partidul, nu mă puteam dărui într-atît, aşa că m-am păstrat la genunchiul broaştei. Mi s-au redeschis ochii atunci cînd doi elevi din şcoala noastră au compus nişte scrisori către Gorbaciov şi Reagan, pe care le-au citit în curtea şcolii, în faţa detaşamentelor adunate în careu. Megafoanele le şmirgheluiau vocile, parcă nu erau ei. Scrisorile în care cereau reducerea cursei înarmărilor urmau să ajungă în URSS şi în SUA. Ţărilor cu acronim nu le putea scrie fitecine. Atunci am simţit că, deşi lupta de clasă fusese cîştigată, ar mai fi fost un mic cîmp de luptă în interiorul clasei. Era clar, acei doi colegi aveau să ajungă mari şi să cunoască secretele Patriei. Aveau s-O facă să li se dăruiască, aşa cum ei i se dăruiseră pînă atunci. Eu nu pusesem suficient suflet pentru a-I fi mesager de pace. Măcar RDG-ului să-i fi scris. Ba nu, RFG-ului, unde o soră a bunicului se stabilise imediat după Război, cu familia germano-română croită în anii ’30. Dar aş fi lăsat de la mine şi RFG-ul, la o adică, pentru o putere mai mică, doar să ating şi eu culmea aia. O altă lume. Noroc că într-o vacanţă de vară pe strada noastră a venit Margarita, o fată din Grecia, nepoata unor vecini. Semn că pînă la Patrie te mănîncă ceilalţi patrihoţi şi că iniţiativa şi independenţa e mult mai sigură, vorba instructoarei de pionieri. 

Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român.