Bertrand Russell susținea că rostul filozofiei nu este de găsit în efectele pe care le produce cercetarea ei asupra umanității, ca în științele naturii. Studiul filozofiei e mai degrabă util pentru cel care îl parcurge, continuă britanicul, deoarece îl transformă pe acesta într-un „cetățean al universului“, eliberat de prejudecățile epocii sale, imparțial și pacifist. Într-adevăr, astrofizicianul se poate lăuda cu primii pași ai umanității pe Lună, iar chimistul cu multitudinea de leacuri complexe și inovatoare pentru beteșugurile umanității, ca să enumăr doar două dintre nenumăratele realizări practice ale științelor, dar ce bunuri filozofice îmbunătățesc viața comunității?
Dacă Russell are dreptate, filozofiei nu i-ar rămîne decît un rol terapeutic, greu de îndeplinit în complexa tapiserie a experienței umane moderne: „cetățenia“ universului pare greu de acordat unei persoane care nu încearcă măcar să facă niște primi pași pe drumul reflecției filozofice, pe cînd nu trebuie să ai cunoștințe de biochimie ca să te bucuri de beneficiile unui vaccin. Russell scrie aceste rînduri în 1912, cu numai doi ani înainte de Primul Război Mondial. Nu este, astfel, un accident că, în aceleași pagini, filozoful britanic arată ce este un cetățean al universului făcînd o parelă cu acei oameni „practici“ prinși între zidurile propriei cetăți, gata oricînd să-și dezlănțuie natura lor întunecată pentru a se feri de pericole exterioare mai mult sau mai puțin imaginate. Pentru mulți autori, începutul Marelui Război șochează prin cascada de reacții necontrolate ale marilor imperii din acea vreme, care pornesc atacuri preemptive împotriva rivalilor, fiind convinși de intențiile nefaste din spatele mobilizărilor în lanț ale armatelor europene din vara anului 1914. O lume de cetățeni ai universului poate ar fi reușit să evite conflictul. Totuși, cum am putea aduce pacea într-o lume în care nu toți avem timpul sau disponibilitatea pentru antrenamentul filozofic necesar repudierii prejudecăților care formează zidurile fortărețelor din mințile noastre? Și cum am putea obține o pace stabilă, eternă?
Cu mai bine de un secol înaintea lui Russell, un alt mare autor își propunea să vindece Europa de maladia sa principală, apetența pentru conflict armat. Immanuel Kant, într-un scurt eseu intitulat Spre pacea eternă, încerca să contureze un proiect filozofic care să aducă laolaltă statele europene într-un aranjament care să oprească vărsarea de sînge pentru eternitate. Pentru Kant, pacea nu poate fi asigurată decît între state ce au la bază o Constituție pe care o numește „republicană“. Mai precis, Kant vorbește, în termenii timpului său, de state în care funcționează principiul separației puterilor și în care guvernămîntul este reprezentativ. Odată ce acest deziderat este îndeplinit, mai sînt necesare două alte elemente pentru un mecanism al păcii: națiunile astfel constituite trebuie să se unească într-o federație de state libere, suverane, iar în cadrul acestei cosmopolite lumi, cetățenii trebuie să se bucure, oriunde s-ar afla, de drepturile inerente „sacrei ospitalități“. Dacă aceste trei condiții sînt îndeplinite, continuă Kant, avem o bază pe care putem spera că se poate construi pacea eternă. Dacă vă sună ca o fantezie idealistă, nu sînteți singurii. Și contemporanilor săi li s-a părut la fel; Kant însuși nu se ia foarte în serios în această scriere, dar dorea să le ofere politicienilor vremii motive să nu mai ia în derîdere acest ideal, dintr-un pragmatism prost înțeles.
A fost nevoie mai mult de o sută de ani și de un devastator conflict global ca să fie puse bazele abia celei de-a doua condiții – ineficienta Ligă a Națiunilor ce a rezultat din Primul Război Mondial. Încă trei decade de totalitarism și o nouă deflagrație planetară pe lîngă care Marele Război a părut doar o repetiție cu costume, iar cele trei condiții kantiene au început să fie luate cu adevărat în serios. Inspirîndu i pe Jean Monnet și pe alții ca el, ideile lui Kant au fost la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (fundația instituțională a Uniunii Europene) – să nu ne lăsăm înșelați de nume, circulația bunurilor industriale era doar un mijloc către un țel mai înalt, doar teoretizat de german în secolul al XVIII-lea: stingerea focarelor de conflict de pe bătrînul continent.
Iată deci că Bertrand Russell subestima, de fapt, valoarea filozofiei. Dincolo de spectrul redus al individului, importanța filozofiei își regăsește efectele pentru umanitate în cel mai de preț bun pe care poate să-l producă – pacea. În ciuda metehnelor scoase în evidență pe drept și pe nedrept în mass-media ultimilor ani, Uniunea Europeană a reușit, de fapt, să-i împlinească visul lui Kant: ne-a oferit cea mai lungă perioadă de pace din ultimele două milenii. Orice reformă ar urma, ar fi o idee bună să învățăm lecția tristă predată de istoria noastră comună și să nu ne raportăm la propunerile unor gînditori precum Russell sau Kant ca la simple basme. Efectele unei astfel de ignoranțe pot fi literalmente apocaliptice.
Mihail-Valentin Cernea este doctor în filozofie al Universității din București. A publicat articole academice pe teme de filozofia generală a științei, filozofia biologiei și etică militară.
