Am 18 ani. Am auzit poveşti despre vremurile în care religia era interzisă în şcoli. Mi-au spus ai mei că ei L-au cunoscut pe Dumnezeu din rugăciunile bătrînilor, din icoanele pe care ei le ştergeau de praf în fiecare zi şi în faţa cărora îngenuncheau. Ei, bătrînii, nu credeau în altcineva, nu ştiau nimic despre doctrine sau ideologii, nu le era frică să-L iubească pe Dumnezeu. Făcuseră asta o viaţă întreagă. Eu nu ştiu cînd L-am cunoscut pe Dumnezeu. Ore de religie am avut de cînd am deschis Abecedarul. Acolo, la catedră, a fost mereu cineva care a vorbit frumos despre El. Din păcate însă, doar atît. În clasele primare, ne aminteam de Dumnezeu prin rugăciunile pe care le învăţam pe de rost. Le recitam ca pe „Somnoroase păsărele“, repede, uitînd să respirăm, pentru că eram mici, emoţionaţi şi fricoşi. Ne închinam la sfîrşit pentru că aşa trebuia. Şi ne aşezam în bancă, răsuflînd uşuraţi că scăpasem de o aşa corvoadă.

Şcoala generală a venit cu multă teorie, cu pagini multe, dictate, învăţate pe de rost. „Sfînta Treime“, „valorile creştinului“, „Cele 7 Taine“ au rămas probabil titluri uitate în caiete de clasa a VI-a. Atunci contau însă pentru noi. Aşa ne scoteam nota. Ironia e că, azi, profesorii se chinuie să ne înveţe cum se-nvaţă. În schimb, noi am învăţat de mici să fim papagali. Chiar şi la religie...

Pe la 13 ani, ţin minte că voiam să-L caut pe Dumnezeu în biserică. Şi am început să merg din ce în ce mai des. Şi mă rugam, probabil să-mi cumpere ai mei ceva. Sau să mă placă băiatul pe care-l plăceam. Mă rugam, crezînd că Dumnezeu e numai ochi şi urechi, că îşi notează toate dorinţele mele stupide. La şcoală mi se spusese că, dacă sînt ascultătoare, Dumnezeu mă ajută. Aşteptam ajutorul, în naivitatea mea...

Învăţasem la religie şi despre post. Că e datoria oricărui creştin adevărat. Ne întrebau profesorii dacă ţineam post, de Paşti, de Crăciun, făcîndu-ne uneori să ne simţim vinovaţi în cazul în care răspundeam negativ. Eu ţineam, uneori, o săptămînă, două. Mă abţineam de la dulciuri cu stoicism, iar ai mei mă invidiau. Eram mijlocitorul lor spre mîntuire. Am primit note de 10 pentru că profesorul ne vedea în noaptea de Înviere la biserică. Nu îndrăzneam să reacţionăm în vreun fel. Eram prea ruşinoşi.

Adolescenţa a alungat însă practicanta din mine. Cînd ai vise îndrăzneţe, cînd te îndrăgosteşti în fiecare zi, cînd crezi că eşti buricul pămîntului, cu greu te mai gîndeşti la Dumnezeu. Cu adolescenţa, a venit şi liceul, cu alte ore de religie, dar şi cu mai multă energie, mai multă personalitate şi infinit mai mult tupeu. Cu glasul blînd, cu privirea caldă, doamna profesoară se chinuia să ne vorbească despre Dumnezeu, pe un fundal zgomotos, destul de încărcat de nepăsare. La liceu însă, am făcut ceva nou. L-am tipărit pe Dumnezeu pe multe coli, după ce L-am scos rapid de pe Wikipedia. Aşa ni se cerea. Şi ne conformam. Nu că ne-am fi dorit să fim notaţi altfel.

Tot în liceu am început să împart preoţii şi creştinii pe categorii. Pentru că am văzut preoţi coborînd din Mercedes. Creştini înjurîndu-se în mari îmbulzeli la sărbători importante. Pentru că am văzut născîndu-se afaceri în biserici. Probabil de-asta eu nu L-am cunoscut pe Dumnezeu la şcoală. Pentru că nu-i poţi învăţa despre Dumnezeu pe copiii sau pe adolecenţii care văd astfel de lucruri în jur. Tu, ca profesor, oricît de blînd, de bun sau de calm ai fi, nu ai credibilitate. Oamenii, în general, au uitat că, deşi rare, încă există suflete frumoase, care predică pe cărări de munte, care se roagă neîncetat, făcînd din preoţie o vocaţie, şi nu o meserie. Au uitat că există şi creştini. Simpli şi ascunşi. Au uitat că există biserici mici, lipsite de termopane şi de calorifere, unde cerul se uneşte cu pămîntul.

Dumnezeu nici nu se învaţă la şcoală. Orele de religie sînt cultură generală, atunci cînd profesorul are norocul să fie ascultat măcar de patru elevi. Patru elevi care vor şti ce e „Sfînta Treime“, ce sînt „valorile creştinului“ sau „Cele 7 Taine“. Vor şti mai mult decît ceilalţi, dar cel mai probabil nu-L vor învăţa pe Dumnezeu. Într-o lume mult prea pragmatică, într-o societate prea coruptă, prea săracă, prea grobiană, se vor întreba, în primul rînd, dacă Dumnezeu există. Mie una mi-e frică de neexistenţa lui Dumnezeu. Nu am un creier creat pentru ştiinţă. De-asta refuz să cred că totul în jurul meu e doar ştiinţă. Eu L-am cunoscut pe Dumnezeu în oameni care s-au ridicat, în copii care s-au născut, în mame care au dat şi au iertat, în adolescenţi, ca mine, care au luptat mai mult decît o voi face eu vreodată.

Şi nu doar eu L-am cunoscut pe Dumnezeu.

Daniela e colega mea. Ne cunoaştem şi ne-am înţeles bine încă din clasa a IX-a. Are un suflet mare, ambiţie cît cuprinde, şi deşi a optat pentru profilul uman, are un creier priceput la toate, inclusiv la matematică sau fizică. De multe ori, am crezut că e un geniu. Pe lîngă toate astea, Daniela mai are şi parapareză spastică. Sau, pe înţelesul tuturor, o deficienţă locomotorie care nu-i permite să străbată distanţe mari sau să urce scările fără să fie ajutată. Părinţii o aduc dimineaţa la şcoală, iar după ore o aşteaptă întotdeauna un taxi. Aşa s-a născut. Şi cu toate astea, nu a fost marginalizată niciodată, pentru că e o fire prietenoasă, dar mai ales pentru că – spune ea – Dumnezeu i-a fost întotdeauna aproape.

Daniela L-a cunoscut pe Dumnezeu mai întîi prin bunicii ei. Apoi, în şcoala generală, spre deosebire de mine, s-a apropiat şi mai mult de El, la orele de religie, pentru că doamna ei profesoară le prezenta fiecare lecţie cu entuziasm şi organiza adeseori excursii cu tematică religioasă, la mănăstiri sau la locaşuri de cult.

Dar tot greutăţile au ajutat-o să conceapă altfel relaţia dintre ea şi Dumnezeu. Problema ei a adus-o spre rugăciune, iar azi Daniela vorbeşte cu emoţie despre Dumnezeu, spunînd că El este un sprijin continuu şi o sursă de iubire necondiţionată şi mai ales de răspunsuri, atunci cînd nu le poţi găsi nicăieri altundeva. Vara asta, de exemplu, a fost destul de dificilă pentru ea. A avut momente de rătăcire, pentru că ştia că termină liceul şi nu avea prea multe opţiuni pentru facultate. Atunci, deşi pare imposibil pentru unii dintre noi, s-a rugat. Şi într-o zi s-a hotărît: Limbi străine. Se gîndeşte că poate va avea şansa să lucreze de acasă, să facă traduceri şi chiar să dea meditaţii. Apoi, tot vara asta, un reprezentat al unei firme mari, în căutare de distribuitori pentru produsele lor, i-a oferit un loc de muncă. Acum, în perioada liceului, dar şi la facultate, şi poate şi după. A lucrat trei săptămîni, după care a hotărît că deocamdată bacul este o prioritate, mai ales că se poate întoarce oricînd.

În ciuda tuturor, Daniela mai face un lucru care pe mine m-a uimit. Înoată. Acum trei ani, s-a născut în ea ambiţia asta şi de-atunci a tot căutat un antrenor bun şi răbdător. Nu a primit însă ajutorul de care ar fi avut nevoie. Acum două luni, a auzit de un bazin de înot nou. Mama ei a primit o listă cu toţi antrenorii şi a ales întîmplător unul dintre ei. În două luni, deşi la început ezita să intre în apă, Daniela a învăţat două stiluri de înot: crawl şi spate. Antrenorul ei i-a dat încredere şi, cel mai important, a avut răbdare.

A trecut prin atîtea. Şi spune că toate i s-au întîmplat exact cînd trebuia. E sigură că lui Dumnezeu îi datorează fiecare succes al ei, fiecare om bun pe care l-a întîlnit. Spune că oamenii nu-şi dau seama că lucrurile care îi fac fericiţi vin de Sus şi că uneori răspunsurile pe care le căutăm întîrzie să apară. Dar ele vin întotdeauna, mai devreme sau mai tîrziu.

Andra, pe de altă parte, are o altă poveste. S-a născut, ca noi toţi, creştin-ortodoxă. Familia ei nu i-a insuflat niciodată dragostea pentru Dumnezeu, şcoala – nici atît. A crezut întotdeauna în El, deşi nu-L cunoştea prea bine. Acum vreo doi ani însă, Andra a început să-şi pună întrebări. Spune că a devenit conştientă de propria moarte, dar şi de trecerea timpului. Pentru cei mai sceptici dintre noi poate părea ciudat, dar s-a întrebat dacă religia ei este cea adevărată. Ea crede că nu e normal să ne închinăm la icoane şi statui cînd una dintre porunci nu admite existenţa chipurilor cioplite. Nu înţelege nici de ce creştinismul este considerată o religie monoteistă, din moment ce există Sfînta Treime. Şi nici cum poate un copil să se nască păcătos din cauza greşelilor primilor Părinţi (Adam şi Eva). Andra spune că răspunsurile pe care le-a primit, de la profesori sau de la preoţi, nu au mulţumit-o. A continuat să caute şi spune că a găsit răspunsurile în islam, o religie universală. Şi s-a convertit, dintr-odată. În islam, fiecare persoană este responsabilă pentru greşelile sale, neexistînd păcatul strămoşesc. Nu există intermediari (sfinţi, Fecioara Maria) între om şi Dumnezeu. Musulman înseamnă supus lui Dumnezeu. Sau, în arabă, lui Allah. De altfel, Andra are un uşor regret pentru faptul că lumea face diferenţe între Allah şi Dumnezeu.

Acum, Andra crede, mai mult decît a făcut-o vreodată, în ceva. Se roagă de cinci ori pe zi, ţine post, merge la moschee în fiecare vineri. Îşi acoperă capul de fiecare dată cînd iese din casă. Părinţii ei au sprijinit-o, spre surprinderea sa, şi i-au respectat decizia. Încă ia parte la orele de religie şi spune că e chiar fericită cînd descoperă lucrurile pe care le au în comun cele două religii. Andra L-a cunoscut pe Dumnezeu altfel. Sau L-a cunoscut de două ori. De fiecare dată cînd îşi spune povestea, se luminează toată şi pare că are o pace sufletească pe care mulţi o caută, indiferent de religie. Pînă la urmă, acum se simte mai împlinită şi mai împăcată cu ea decît a fost vreodată.

Îl învăţăm singuri pe Dumnezeu. Cînd ne e cel mai greu, din păcate. Sau cînd ne e teamă. Ce ne învaţă ei despre Dumnezeu? Nu ne mai învaţă nimic. Sîntem învăţaţi azi să materializăm totul. Profesorilor, preoţilor, oamenilor care mai cred încă, le e frică să le vorbească adolescenţilor despre Dumnezeu. Ignoranţa poate, în fond, să devină batjocură. Şi nu vor să fie batjocoriţi. Nici nu merită.