Mi-e groază şi de plictiseala mea, şi de a altora, şi am vrut să mă provoc să văd de ce mă sperie atît de tare. M-am gîndit să merg cît mai ţintit şi am căutat oameni despre care să fiu cît mai sigură că se plictisesc. Primele care mi-au venit în minte au fost vînzătoarele de bilete din chioşcurile regiei autonome de transport, numai că dintre acestea nu am văzut vreuna să fie singură, cît am umblat prin oraş. Fie erau cozi la bilete, fie în acel metru pătrat mai îngrămădiseră pe cineva cu care să stea de poveşti şi să le treacă urîtul. 

Doamna care vinde ţigări 

M-am oprit la doamna de la un chioşc ceva mai mare de un metru pătrat, de lîngă blocul meu. De cele mai multe ori cînd merg să cumpăr ţigări, e cu cineva în coşmelie. Mai are încă un scaun pliant, pe care îl oferă vizitatorilor care vin să o ţină de poveşti. Cînd am întrebat-o dacă se plictiseşte, s-a uitat la mine zîmbind larg de tot, cu o privire în care jur că am văzut condescendenţă, ca şi cum plictiseala ar fi un lux pe care nu şi-l permite, fiindcă ea are nevoie să lucreze, oricum ar fi. Apoi, totuşi, a răspuns, folosind pluralul, cu toate că era singură: „Draga mea, nu ne plictisim…“ Părea totuşi încîntată că m-am pus ciuci şi că o privesc în ochi, cînd majoritatea lumii nu îi vede decît mîinile prin gemuleţul deschis. Am întrebat-o de frig să mai degajez aerul de stînjeneală: „Sigur că mi-e frig, dar ce să facem? E ceva încălzire, dar nu prea. Plictiseală? Nu: vindem ţigări şi aranjăm marfă“. Am insistat. Nici măcar noaptea, cînd nu prea sînt clienţi: „Este marfă… şi ascultăm radioul. Ce altceva să facem? Ascultăm radioul că avem radio“. N-am mai continuat discuţia. Eram peste măsură de stînjenită, chiar dacă îi spusesem că voiam să aflu cum se descurcă pentru că voiam eu însămi să mă angajez.

Taximetristul

Cu taximetristul discuţia a mers mai natural. Era un bărbat de vîrstă mijlocie, cu tîmple grizonante, obraji subţi şi ochi vioi. Am stat cu el în taxi aşteptînd o prietenă şi mi-a întins o tabletă de glucoză din care nu am reuşit să rup, aşa că l-am rugat să mă ajute. Mi-a spus, în timp ce se străduia să rupă un şir prin celofan, fără să-l atingă, că el întotdeauna mănîncă glucoză cînd e obosit. L-am întrebat dacă se plictiseşte vreodată: „De multe ori, tocmai de aceea mai am puţin şi termin şi al doilea pachet de ţigări. Acasă nu fumez mai mult de două-trei. Probabil că, dacă aş sta acasă, mi-ar ajunge un pachet vreo trei zile, dar în maşină fumez mult, între curse. Cobor de tot geamul şi fumez. Am şi deodorant de maşină, a luat colegul că el se pricepe“, mi-a mărturisit taximetristul. L-am întrebat dacă nu îl ajută radioul să lupte cu plictiseala: „Din păcate, radioul nu mai merge decît pe Kiss Fm, după ce colegul meu s-a enervat că nu funcţiona şi i-a dat vreo doi pumni. Pe Kiss nu prea dau ştiri, mai mult muzică… E bună şi asta, dar nu ştiu ce s-a întîmplat azi în ţară“.

Un băiat într-o vitrină şi o fată de la telefonie mobilă

Pe Marius l-am observat de vreo două ori trecînd pe stradă pe lîngă serviciul lui – un birou de turism cu vitrină mare. Stătea singur cu calculatorul. Mi-am spus că e sigur un om care are de luptat cu plictiseala zilele astea.  „Acum am de făcut nişte statistici. Plictiseala apare atunci cînd ce faci nu mai e atractiv. Vine monotonia, lipsa de interes, lipsa de motivaţie. În particular, e o problemă cînd te plictiseşti. Dar în general e o chestie normală. Prin definiţie plictiseala e o problemă. Nimănui nu cred că-i place să fie plictisit“, a mai conchis tînărul de 27 de ani. Ce face el în timpul liber cînd e plictisit? „Caut ceva de făcut, dar nu de lucru, nu chestii legate de serviciu. Ies cu bicicleta, mă uit la televizor, ascult muzică, stau pe net, merg la prieteni, ies cu cîinele la plimbare.“

Elena are 26 de ani şi lucrează la un magazin specializat în servicii de telefonie mobilă. Mi-a dat o definiţie contradictorie pentru plictiseala ei. Pe de o parte: „cînd mă plictisesc mă ia somnul“, iar pe de altă parte „mă cuprinde o nerăbdare şi o dorinţă bruscă de a face ceva. La serviciu nu mă ia cu plictiseală, căci acolo, şi cînd nu am clienţi, am acte de făcut şi lucrez pe calculator. Acasă mă plictisesc, atunci cînd nu am activitate, cînd doar stau. Ca să-mi treacă, ies la plimbare, mă duc prin parc. Sau citesc… A, nu, nu cărţi, pe Internet. Citesc ziare, ştiri. CanCan, mondenităţi din astea. Şi pe forumuri mai citesc, sînt abonată la mai multe reviste care îmi trimit ştiri în mail“, mi-a detaliat fata cu zîmbet de PR şi unghii roşii. 

Portarul şi studentul

„N-am timp să mă plictisesc!“, a venit răspunsul tranşant al portarului unei instituţii publice. Adevărul e că l-am găsit citind ziarul, cu spatele la televizorul care transmitea ştiri, dar tot adevărat e că asta se întîmpla pe la sfîrşitul programului său. „Mai lucrez încă într-un loc; acum, după ce termin aici, merg acolo. Iar la sfîrşit de săptămînă merg la ţară, dar nu ca să stau, mai muncesc şi acolo“, m-a asigurat el. Ca portar, a spus că jobul lui e cu ture de 24 de ore şi 48 de ore libere. Cînd am insistat să îmi spună, totuşi, ce face într-o tură lungă de 24 de ore: „Am activităţi, dar dacă chiar nu am şi nu am, mă plimb pe-afară sau citesc ziarul. Nu-mi amintesc să mă fi plictisit nici la şcoală. De atunci au trecut zeci de ani. Şi nici în copilărie, fiindcă eram mulţi verişori, aveam jocuri mai frumoase ca acum, în aer liber“. 

Un student de 20 de ani, Bogdan, a fost mai deschis să vorbească despre stările lui de plictiseală, fără să i se pară o ruşine: „Plictiseala e o stare de lene, cînd nu ai chef de nimic, ai senzaţia că nu mai ai ce să faci. Dar nu mi se întîmpă foarte des. De două-trei ori pe săptămînă. Şi nici mult nu mă ţine, poate vreo jumătate de oră, că apoi găsesc ceva de făcut. Dacă mă joc (pe calculator) îmi trece mai repede, dacă învăţ, poate îmi mai vine ca în loc de asta să ies cu prietenii“, a spus Bogdan. Ce face cînd simte că se plictiseşte? „Încerc să scap de plictiseală, îmi sun prietenii, ies în oraş. Dacă rămîn în casă, mă joc pe calculator, ascult muzică, citesc. Joc shootere şi jocuri de strategie care să-mi ocupe foarte mult mintea. Dacă apuc să joc strategie, nu ştiu cît stau. Dar mă joc atunci cînd nu am altceva mai important de făcut, cînd nu învăţ, nu fac proiecte.“ L-am întrebat dacă nu îşi petrece mai bine timpul cu filme, dar mi-a spus că, atunci cînd e plictisit, nu are stare să se uite la ele: „Am încercat cu seriale. South Park, Lost, dar de obicei mă plictisesc mai rău. Alte seriale sînt interesante, dar la alea nu mă uit de plictiseală“.

Cum joci plictiseala?

Dacă vă imaginaţi că e greu să eviţi stările de plictiseală, să ştiţi că şi mai greu e să le redai. Raluca Mara, prietena mea actriţă, mi-a povestit că e complicat să intri în pielea unui personaj plictisit, pe scena teatrului. De ce? Fiindcă plictiseala, care e o lipsă de ocupaţie, e legată automat de non-acţiune. „Reprezentarea scenică a unei situaţii presupune anumite mijloace de transpunere a acesteia. Cum se poate, însă,  juca plictiseala? Mai ales dacă o acceptăm ca o non-acţiune? Ce face un om plictisit? Nimic. Pentru că aparent de aceea se plictiseşte. Paradoxul plictiselii constă în faptul că, nu numai pentru a fi redată pe scenă, ci şi în situaţiile de viaţă, este de fapt tradusă prin acţiune. O acţiune vie, accentuată, sau chiar mai multe acţiuni. Omul plictisit devine astfel mai activ decît atunci cînd se află în orice altă stare. El caută în mod activ ceva de făcut. Acţiunile lui devin mecanizate (repetă un gest la infinit), obsesive (curăţă sau ordonează un spaţiu), inventive (caută cu determinare acel „ceva de făcut“).

K.S. Stanislavski povesteşte în cartea sa, Munca actorului cu sine însuşi, un episod relevant. Se afla pe scenă şi se simţea timorat de spaţiul (un gol negru) de dincolo de rampă. El spune: „În timpul acela, un muncitor care trecea pe lîngă mine a răsturnat pe jos nişte cuie. Am început să-l ajut să le strîngă. Şi deodată m-am simţit mai bine, chiar în largul meu, pe scena mare“. Acest tip de acţiune simplă poate salva jocul actoricesc. Acest să găseşti „ceva de făcut“ imprimă prezenţei scenice firesc şi naturalism. Exact aşa se întîmplă şi în viaţă. Omul are nevoie de ceva de făcut pentru a se simţi în largul său, pentru a scăpa de plictiseală. 

Raluca Bugnar este jurnalistă la Cluj-Napoca.

Foto: V. Eftenie