Fără îndoială, un guvern, fie compus din sfinţi şi mucenici, nu are să poată mulţumi pe toată lumea, şi este neapărat natural ca şi guvernul acesta, cu toată majoritatea de care se bucură, să aibă şi el nemulţumiţii săi. Unul dintre aceştia a emis o idee nouă şi luminoasă: constituirea lor în opoziţie cum se cade. E drept că iniţiatorul ideii acesteia, care mărturisim că n-ar fi rea – căci opoziţia este necesară în mecanismul statului modern – a scos-o la iveală într-un mod cam pripit. Domnia sa – dl Panu din Iaşi – crede că o coalizare de nemulţumiţi, care să-şi aleagă un şef şi să ţină cîteva întruniri, ar fi destul ca nemulţumiţii să capete numaidecît caftanul şi pitacul de la palat.
Noi am spus, la timp, că aceasta n-ar fi cu putinţă, şi că pe lîngă aceste ar mai trebui, constituţional vorbind, să mai voiască şi majoritatea alegătorilor aceea ce voiesc nemulţumiţii noştri. Ceea ce am mai zis cu mult regret tot atunci este că ne pare aproape cu neputinţă o înţelegere a deosebiţilor şi multicolorilor nemulţumiţi, fie chiar asupra unei programe negative. Asupra acestei păreri a noastre voim să revenim, pentru a arăta că faptele o justifică în fiece zi cu prisos. Şi nu numai atît. Nu numai că deosebitele speţe de nemulţumiţi nu se pot organiza în coaliţie, dar încă îşi dau toate ostenelile să dovedească că niciodată nu le-a crezut lumea atît de slabe pe cît sînt, şi că trebuie să renunţe oricine la vreo iluzie în privinţa puterilor disparate din a căror închegare îşi închipuie Lupta de la Iaşi că ar ieşi o formidabilă legiune de opoziţie.
Să dăm exemple.
D-l Dum. Brătianu a fost un vechi membru al Partidului Naţional-Liberal. Domnia sa s-a rupt de la acest partid, încă nu se ştie bine pentru ce. Toată lumea trebuia să creadă că ruptura aceasta se făcuse nu individual din partea d-lui Dum. Brătianu, ci de un grup în capul căruia s-ar fi aflînd domnia sa. Iată un fenomen politic foarte posibil. O deosebire fundamentală de vederi asupra unei chestiuni foarte importante poate oricînd lua naştere în sînul unui mare partid; şi asemenea deosebire determină deci o ruptură. Era prin urmare firesc lucru să creadă lumea că un grup de disidenţi, avînd pe onor. d-l Dum. Brătianu în frunte, s-au hotărît de astăzi să se rupă de lîngă partid şi să-l combată.
Ei bine, nu; nu e ce crede lumea.
Iată că d-l Dumitru Brătianu ne dă la lumină un manifest, plin de abstracţiuni şi de formule mistice de politică transcendentală, în care, pe lîngă că exprimă dorinţa foarte patriotică de a vedea Romînia ajungînd a fi cel mai mare imperiu din lume, ne declară categoric că domnia sa nu are partid, nu are grup, nu are pe nimeni alături de domnia sa; că domnia sa este singuratic şi stingher, un fel de pui hîrbar, rătăcit de cloşcă şi care piuieşte jalnic printre străini, departe de adăpostul său firesc. Ce importanţă politică poate avea acest piuit? Alegătorii, presupunînd că ar avea toată bunăvoinţa pentru a împrumuta puterile lor d-lui Dum. Brătianu, l-ar întreba: „Bine, onorabile, d-ta n-ai grup, n-ai pe nimeni; cu cine o să faci, prin urmare, marele imperiu?“. Ce ar răspunde d-l Dum. Brătianu? Vorba ceea: „Eu şi cu mine“. Vorbind serios, nu e d-l Dum. Brătianu astăzi, în urma manifestului său, cu mult mai slab decît înainte?
Dar să trecem la alt exemplu.
Românul era un organ de publicitate pe care toată lumea se obişnuise să-l creadă ca avînd mare autoritate, ca fiind stindardul unui însemnat grup politic. De la o vreme încoace bătrînul organ din nenorocire s-a cam poticnit; cu o pornire foarte juvenilă şi caracteristică, el face, şi reuşeşte a dovedi că acele păreri publice în privinţa autorităţii sale erau cu mult prea exagerate. El face un apel la toţi partizanii şi amicii săi, şi-i convoacă a se aduna să arate cu prezenţa lor că urmează „a-l stima şi a-l iubi“. Pentru colorit local, convocarea se face la ziua aniversară a mişcării de la 1848. De unde se aştepta lumea să vadă o adunare impunătoare, lucrul se reduce la un conciliabil de vechi prietini şi de cîţiva debutanţi politici, nemulţumiţi pentru cauze regionale: socoteală rotundă, 26 de onorabili şi vreo 2 venerabili.
Cam puţintel, dar fie! Ponderantur non numerantur. Aşteaptă lumea să iasă gazeta, să vedem ce s-a hotărît, pe care teren constituţional venerabilul general şi-aşează oastea. Cînd colo, ce fusese? Dumnealor erau toţi revoltaţi. De ce? Nu se ştie. Şi ce au de gînd să facă? Să chibzuiască.
Prea bine, onorabili domni, chibzuiţi; chibzuiala e lucru foarte bun, numai atîta că ea cere mai mult sînge rece şi cumpăt decît pot avea revoltaţii de orice vîrstă; aşa că dacă d-voastră chibzuiaţi de cu vreme, nu vă expuneaţi a da în ziua de 9 iunie o dovadă patentă că părerile lumii despre autoritatea d-voastră trebuiesc mărginite la nişte proporţii regretabil de reduse.
Iată fapte ce trebuiesc să descurajeze foarte mult pe d-l Panu de la Iaşi – care, fie zis în treacăt, oricît de nervos şi oricît de călduros predică contopirea nemulţumiţilor, n-a voit deocamdată să se vîre între „revoltaţi“. E rău din partea domniei sale. Predica domniei sale ar fi cîştigat mult printr-un exemplu personal.
De toate acestea, mărturisim că nouă ne pare rău. Este greu a guverna avînd o opoziţie puternică şi bine organizată, dar este cu mult mai greu a guverna fără să ai nici una. Şi astfel pentru noi, din punctul nostru de vedere, este tot aşa de neplăcut lucru ca şi pentru Lupta să credem că pe fiece zi trebuie să renunţăm mai mult la speranţa de a vedea în faţă-ne o opoziţiune serioasă.
Luptă în şiruri regulate şi disciplinate, cu ordine şi plan stabilit, aşa se face opoziţiunea serioasă într-un stat constituţional; iar nu guerilă răzleaţă, în care în loc să împuşti pe adversar îţi împuşti partizanul. Binevoiască a nu ne lua nemulţumiţii şi „revoltaţii“ în nume de rău această povaţă, şi a o primi în interesul dezvoltării instituţiunilor noastre, la care spun că ţin atît de mult.
Apărut în Voinţa naţională, 19 iunie 1885
Foto: L. Muntean, V. Dorolţi
