Pîinea neagră de acasă

Publicat în Dilema Veche nr. 535 din 15-21 mai 2014
Pîinea neagră de acasă jpeg

În copilărie, la Cîmpia Turzii, mergeam cu bunica să cumpărăm pîine. De obicei de la magazinul de pîine din apropiere sau de la aşa-zisul „complex“, dar, uneori, mai rar, direct de la fabrică. Acolo erau mai mari şansele să găsim pîine caldă, al cărei miros îmbietor îl simţeam de departe. Eram printre puţinii clienţi care cumpăram pîine neagră, simplă sau cu cartofi, ca să o mîncăm noi. Ceilalţi o cumpărau ca hrană pentru porci. Era prin anii ’70.

Nouă nu ne era ruşine să mîncăm pîine neagră, şi nu ascundeam lucrul ăsta. Era mai gustoasă, mai savuroasă, mai săţioasă. O mîncam cu slănină şi ceapă sau cu untură şi usturoi. Pe locul doi în ordinea preferinţelor venea pîinea „semi“, cu coaja aurie-arămie, şi care îmi plăcea foarte mult unsă cu unt şi gem de caise. Pîinea albă venea ultima, în lipsă de altceva mai bun, fără vreo asociere deosebită în amintirea mea de copil. După cum spuneam, ne plăcea pîinea neagră. Străbunica mea din partea tatălui o prăjea uneori în tigaie, în ulei încins, o freca apoi cu puţin usturoi şi o mînca alături de o cană de ceai, în dimineţile în care avea grijă de mine.

Nu ne era ruşine nici să mîncăm mămăligă, goală sau cu brînză şi supă rece de salată, cu tocană sau cu magiun de prune. Cunoştinţele noastre clătinau din cap a dezaprobare, spunînd că doar ţăranii mai mănîncă aşa ceva.

Uneori, mergeam în vizită la rude, la Cluj. Acolo era un alt fel de pîine, făcută dintr-un aluat aparte şi coaptă în forme cu mult mai mari. Un sfert de pîine cîntărea cam un kilogram. Avea un gust mai exotic pentru mine, pe care îl asociam cu trenurile trase de locomotive cu aburi şi taxiurile negre foarte încăpătoare din anii ’50.

A urmat apoi criza cruntă de alimente din anii ’80, cînd de-abia mai găseam cu greu o pîine mizerabilă, uneori fiind nevoiţi să facem autostopul pînă la Tîrgu-Mureş şi înapoi. Avea un gust acru şi era prost coaptă.

Ajuns la facultate, la Bucureşti, am descoperit franzela coaptă pe vatră, crocantă şi cosmopolită, pe care o mîncam uneori goală, ca să am după ce bea apă, iar alteori cu brînză cu mucegai albastru sau camembert, în zilele înfrigurate din amurgul regimului comunist.

După Revoluţie, o perioadă oarecum romantică a capitalismului românesc a fost marcată, pentru mine, de pîinea neagră cu seminţe de la brutăria Deutschland, care între timp a şi dat faliment. Pîinea nemţească şi gogoşile cu gem sau cremă de vanilie pe care le-am regăsit după vreo zece ani în exilul belgian, sub denumirea franţuzească de boules de Berlin.

Aici tocmai a făcut valuri un reportaj de la televiziune, care a dezvăluit că peste 80% din pîinea vîndută în supermarketuri sub denumirea înşelătoare de frais du jour (adică „prospătura zilei“, cu o uşoară licenţă de limbaj...) este, de fapt, precoaptă – tot în proporţie de 80% – la mii de kilometri distanţă, în Polonia, cu luni în urmă, apoi e congelată la minus 24 de grade Celsius şi adusă în Occident unde, la faţa locului, e re-coaptă pentru celelalte 20 de procente şi vîndută după cum spuneam. E valabil şi pentru minunatele baghete, şi pentru celelalte specialităţi. Doar în Franţa există o lege în vigoare conform căreia orice stabiliment care vrea să se cheme boulangerie (mai pe româneşte „brutărie“) trebuie să frămînte şi să coacă pîinea la faţa locului. Doar pîinea, nu şi cornurile şi alte fineţuri, care pot veni congelate din îndepărtatul Răsărit, precum lumina lui Ilici, în vremurile de demult.

În Belgia, singura pîine cît de cît naturală şi cu gust sănătos e cea de la reţeaua Le pain quotidien (adică „Pîinea cea de toate zilele“). E o combinaţie de magazine şi restaurante cu un aer cultivat rustic, cu mese mai mici, individuale, şi unele mari, primitoare, la care să faci cunoştinţă cu necunoscuţii de lîngă tine. Ceea ce nu se prea întîmplă în practică, dar ideea în sine e lăudabilă. Iar pîinea e mare cît roata carului – cum se spune. Cea neagră, din grîu, secară sau alac. Simplă ori cu nuci, stafide sau măsline. Bună şi proaspătă, dar la fel de bună, şi a doua sau a treia zi...

Destul de bună e pe aici şi pîinea flamandă, simplă sau cu sîmburi de dovleac, din magazinele „Paul“, despre care am auzit că ar fi ajuns şi în România. Mai de fiţe, dar acceptabilă.

O surpriză plăcută am avut recent într-o prăvălie a unor italieni din nord, unde am dat peste o pîine de secară care mi-a adus aminte, prin gustul şi consistenţa elastică a miezului, de pîinea de Cluj de odinioară. Iar coaja aspră mi-a adus aminte de pîinea neagră de acasă... Numai bună de mîncat cu salată de vinete, roşii proaspete şi cîteva fire de mărar sau coriandru verde! 

Alcor C. Crişan este traducător şi profesor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.