În copilărie, la Cîmpia Turzii, mergeam cu bunica să cumpărăm pîine. De obicei de la magazinul de pîine din apropiere sau de la aşa-zisul „complex“, dar, uneori, mai rar, direct de la fabrică. Acolo erau mai mari şansele să găsim pîine caldă, al cărei miros îmbietor îl simţeam de departe. Eram printre puţinii clienţi care cumpăram pîine neagră, simplă sau cu cartofi, ca să o mîncăm noi. Ceilalţi o cumpărau ca hrană pentru porci. Era prin anii ’70.

Nouă nu ne era ruşine să mîncăm pîine neagră, şi nu ascundeam lucrul ăsta. Era mai gustoasă, mai savuroasă, mai săţioasă. O mîncam cu slănină şi ceapă sau cu untură şi usturoi. Pe locul doi în ordinea preferinţelor venea pîinea „semi“, cu coaja aurie-arămie, şi care îmi plăcea foarte mult unsă cu unt şi gem de caise. Pîinea albă venea ultima, în lipsă de altceva mai bun, fără vreo asociere deosebită în amintirea mea de copil. După cum spuneam, ne plăcea pîinea neagră. Străbunica mea din partea tatălui o prăjea uneori în tigaie, în ulei încins, o freca apoi cu puţin usturoi şi o mînca alături de o cană de ceai, în dimineţile în care avea grijă de mine.

Nu ne era ruşine nici să mîncăm mămăligă, goală sau cu brînză şi supă rece de salată, cu tocană sau cu magiun de prune. Cunoştinţele noastre clătinau din cap a dezaprobare, spunînd că doar ţăranii mai mănîncă aşa ceva.

Uneori, mergeam în vizită la rude, la Cluj. Acolo era un alt fel de pîine, făcută dintr-un aluat aparte şi coaptă în forme cu mult mai mari. Un sfert de pîine cîntărea cam un kilogram. Avea un gust mai exotic pentru mine, pe care îl asociam cu trenurile trase de locomotive cu aburi şi taxiurile negre foarte încăpătoare din anii ’50.

A urmat apoi criza cruntă de alimente din anii ’80, cînd de-abia mai găseam cu greu o pîine mizerabilă, uneori fiind nevoiţi să facem autostopul pînă la Tîrgu-Mureş şi înapoi. Avea un gust acru şi era prost coaptă.

Ajuns la facultate, la Bucureşti, am descoperit franzela coaptă pe vatră, crocantă şi cosmopolită, pe care o mîncam uneori goală, ca să am după ce bea apă, iar alteori cu brînză cu mucegai albastru sau camembert, în zilele înfrigurate din amurgul regimului comunist.

După Revoluţie, o perioadă oarecum romantică a capitalismului românesc a fost marcată, pentru mine, de pîinea neagră cu seminţe de la brutăria Deutschland, care între timp a şi dat faliment. Pîinea nemţească şi gogoşile cu gem sau cremă de vanilie pe care le-am regăsit după vreo zece ani în exilul belgian, sub denumirea franţuzească de boules de Berlin.

Aici tocmai a făcut valuri un reportaj de la televiziune, care a dezvăluit că peste 80% din pîinea vîndută în supermarketuri sub denumirea înşelătoare de frais du jour (adică „prospătura zilei“, cu o uşoară licenţă de limbaj...) este, de fapt, precoaptă – tot în proporţie de 80% – la mii de kilometri distanţă, în Polonia, cu luni în urmă, apoi e congelată la minus 24 de grade Celsius şi adusă în Occident unde, la faţa locului, e re-coaptă pentru celelalte 20 de procente şi vîndută după cum spuneam. E valabil şi pentru minunatele baghete, şi pentru celelalte specialităţi. Doar în Franţa există o lege în vigoare conform căreia orice stabiliment care vrea să se cheme boulangerie (mai pe româneşte „brutărie“) trebuie să frămînte şi să coacă pîinea la faţa locului. Doar pîinea, nu şi cornurile şi alte fineţuri, care pot veni congelate din îndepărtatul Răsărit, precum lumina lui Ilici, în vremurile de demult.

În Belgia, singura pîine cît de cît naturală şi cu gust sănătos e cea de la reţeaua Le pain quotidien (adică „Pîinea cea de toate zilele“). E o combinaţie de magazine şi restaurante cu un aer cultivat rustic, cu mese mai mici, individuale, şi unele mari, primitoare, la care să faci cunoştinţă cu necunoscuţii de lîngă tine. Ceea ce nu se prea întîmplă în practică, dar ideea în sine e lăudabilă. Iar pîinea e mare cît roata carului – cum se spune. Cea neagră, din grîu, secară sau alac. Simplă ori cu nuci, stafide sau măsline. Bună şi proaspătă, dar la fel de bună, şi a doua sau a treia zi...

Destul de bună e pe aici şi pîinea flamandă, simplă sau cu sîmburi de dovleac, din magazinele „Paul“, despre care am auzit că ar fi ajuns şi în România. Mai de fiţe, dar acceptabilă.

O surpriză plăcută am avut recent într-o prăvălie a unor italieni din nord, unde am dat peste o pîine de secară care mi-a adus aminte, prin gustul şi consistenţa elastică a miezului, de pîinea de Cluj de odinioară. Iar coaja aspră mi-a adus aminte de pîinea neagră de acasă... Numai bună de mîncat cu salată de vinete, roşii proaspete şi cîteva fire de mărar sau coriandru verde! 

Alcor C. Crişan este traducător şi profesor.