- argument -

Unii sînt de părere că şpaga este, pentru un sistem obişnuit cu corupţia, precum o tumoră inoperabilă. O formaţiune malignă care s-a ataşat de un organ sănătos, de prea mult timp, şi este deja mult prea vascularizată ca s-o mai poţi îndepărta, fără a distruge întregul sistem. Alţii, ale căror voci se fac din ce în ce mai auzite, condamnă cutuma plăţilor informale, la fel de vehement cum ai condamna o ucidere din culpă. Căci şpaga nu este un mecanism prin care „se ung“ rotiţele greoaie ale unui sistem învechit, ci un instrument periculos care, vizînd doar interesul personal, exclude orice etică, atentînd, direct sau indirect, la siguranţa naţională.

Ecourile acestor voci există. Justiţia începe să funcţioneze fără ham politic. Societatea civilă se face simţită, nu doar prin discursuri, ci prin fapte concrete (e suficient doar să vizitaţi site-ul www.piatadespaga.ro ca să descoperiţi cum poţi lupta, real, nu doar din vorbe, contra corupţiei).

Cu toate acestea, mentalitatea generală e încă greu de urnit. Lipsa de informaţii ne lasă la îndemîna manipulărilor. Mediatic, ni se canalizează frustrările într-un mod eronat, dîndu-ni-se exemple izolate care înlocuiesc analize pertinente ale fenomenului. Periodic, în loc de dezbateri despre realele probleme din sistemele de bază ale societăţii (sănătate, educaţie, justiţie), avem parte de reportaje şi ştiri „de ultimă oră“ despre un profesor care „bagă mîna în fondul clasei“; despre un medic care „cere plicul ca să facă o cezariană“; despre un poliţist care dă carnetul de condus contra unor „mici atenţii“. Publicul se lasă astfel gîdilat de poveşti minore de glorie justiţiară, dîndu-i-se impresia că, de acum, lucrurile vor merge în învăţămînt sau în sănătate, doar pentru că la ştiri a mai fost demascat cîte unul care a luat şpagă. În schimb, cînd justiţia prinde un peşte gras, cînd vreun politician sau om de afaceri este condamnat pentru luare sau dare de mită, ni se sugerează, deloc discret, că aici ar fi vorba despre o răzbunare politică, nu de faptul că în sfîrşit avem o justiţie independentă.

Ce se întîmplă, aşadar, cînd accentul este pus în mod greşit? Cînd sîntem persuadaţi că profesorii sau doctorii nu merită „salarii decente“ pentru că oricum „îşi trag“ vile din şpăgi, meditaţii şi alte atenţii – pui pe tapet lacunele şi problemele sistemului sau doar personifici, facil şi sumar, un fenomen mult mai complex?

Canalizînd frustrările, în acest mod superficial, dînd doar exemple de suprafaţă, vei reuşi să vindeci tumora, sau, aplicînd doar un plasture pe deasupra, nu faci decît să întreţii, de fapt, putreziciunea dinlăuntru?

Ilustraţie realizată de Ion BARBU