Cînd eram copil, mă uitam la desenele animate cu Captain Planet. Cu ajutorul unor inele, personajele invocau superputeri: pămînt, foc, apă, vînt. Și mai era încă una: puterea inimii. Ce ar putea face cineva cu inima? Părea cea mai lipsită de importanță dintre toate, nici un foc care să ardă, nici o apă care să se umfle, nici un vînt care să schimbe ceva, nici un pămînt care să se rotească, nu era nimic activ sau concret în a avea darul inimii. Dar fără inimă, nimic nu poate fi pus cap la cap, puțin suflet pus în tot ce facem dă un sens vieții. Prin inimă reacționăm la toate: foc, pămînt, vînt și apă, și cu inima putem activa acele super puteri și să le facem să funcționeze împreună. Astăzi, dacă mă gîndesc bine, era puțină alchimie și mitologie antică în desenele acelea animate cu Captain Planet. Și chiar dacă am crescut între timp, încă mă mai simt uneori căpitan al propriei mele planete. Simt asta cu inima.
Am un inel pe care îl port de aproape zece ani. Îl am de la nașa mea – mi-a spus că e foarte vechi atunci cînd mi l-a dat. Este un inel în formă de mandala, care a călătorit pe mîna mea în multe locuri din lume. Am un suflet de nomad și îmi place să mă bucur de această călătorie pe care o numim viață. Mă veți găsi mereu călătorind pe niște drumuri interioare sau exterioare. Inelul meu nu este doar un ornament deosebit, are o dimensiune simbolică și o putere care dormea în mine, așteptînd să se dezvăluie.
Am purtat inelul în formă de mandala cînd am venit în București, l-am purtat cînd am început să studiez la o facultate cu profil tehnic, l-am purtat cînd m-am îndrăgostit, cînd iubirea s-a terminat, cînd am plecat din București. Inelul era mereu acolo pe degetul meu atunci cînd mă plimbam pe plajele reci ale Mării Nordului, cînd mă minunam în fața frumuseții Lisabonei sau cînd mă bronzam în sudul Franței. Aveam un inel în formă de mandala cînd am cunoscut-o pe prietena mea cea mai bună și ne-am pecetluit prietenia cu un sărut, inelul era mereu acolo, cînd hoinăream pe străzile din Amsterdam sau cînd pierdeam noțiunea timpului prin librării. Eram acompaniată de un simbol în vara în care am călătorit cu prietenul meu prin Europa, inelul era încă acolo într-o dimineață în care ne-am trezit în cortul nostru, campat temporar in Germania. Campingul era într-o pădure și am băut cafea stînd pe o bancă și privind lacul, bucurîndu-ne de pacea din jur, pînă am început să ne certăm. Inelul era cu mine și în Anvers în ziua în care nu am mai putut suporta tristețea pe care o împărțeam și lipsa reciprocă de înțelegere. Cînd m-am îndrăgostit din nou și viața a început să se schimbe, am înțeles că acea putere a inimii s-a dezvăluit în sfîrșit. Inelul meu era în continuare acolo cînd m-am fotografiat cu un zîmbet larg în ziua în care cartea mea a fost publicată la New York. Astăzi, scriu și pictez și cred în puterea călătoriilor interioare.
M-am apucat de pictat într-o după amiază de sîmbătă după ce m-am întors dintr-o călătorie la Paris. Am simțit un impuls puternic să iau o pensulă în mînă și să încep să colorez lumea. O dorință aproape extatică de a îmi exprima cele mai profunde sentimentele contradictorii. Aveam 26 de ani și cu excepția unor picturi pe sticlă pe care le-am făcut la școală în copilărie, nu m-am imaginat niciodată pictînd. Îmi amintesc că înaintea călătoriei la Paris, eram într-un supermarket în orașul olandez în care locuiam și așteptam pe jumătate adormită să îmi cumpăr ceva de mîncare. Un domn mă privea fix, avea una din acele priviri profunde care sînt puțin inconfortabile. M-a urmat cînd am ieșit din magazin și mi-a spus că este pictor. M-a întrebat dacă vreau să pozez pentru el. Era flatant, dar nu m-aș fi putut mulțumi niciodată cu postura doar de muză. Erau atîtea lucruri pe care voiam să le exprim și posibilitățile nenumărate. Cînd m-am întors din călătorie, m-am aventurat într-un magazin de artă și am înghesuit în coș tot ce credeam că ar avea vreo legătură cu pictatul. Și de data asta, era un domn care aștepta la rînd și mă privea. Ai planuri mari! mi-a spus. I-am zîmbit, dar nu i-am răspuns. Însă tăcerea mea acoperea impulsul de a glumi cu el: nici nu vă puteți imagina cît de mari sînt planurile mele de fapt! M-am întors în apartament, am pus niște Chopin și, ascultînd ploaia de afară, mi-am început cariera de artist.
Cînd viața m-a pus în postura de a face o alegere, m-am întors în țară și mi-am luat un an sabatic ca să mă dedic pasiunilor mele, cea nouă, pictatul, și cea dintotdeauna, scrisul. Mi-am oferit un timp în care să încerc să îmi uniformizez dorințele, să disting între ceea ce îmi doresc eu cu adevărat și ceea ce așteaptă ceilalți de la mine. Vocea mea interioară îmi spunea să învăț mai întîi să mă iubesc pe mine, să îmi explorez propria adîncime emoțională și să descopăr acțiunile repetitive care ar putea duce la nemulțumire. Pentru prima dată mi-am ales propria cale în viață: o călătorie în care să descopăr singurul adevărat care îmi este accesibil mie: adevărul meu. Iar dacă oamenii rezonează cu el, poate se vor simți inspirați să își caute propriul adevăr.
Cînd m-am întîlnit cu nașa mea la o cină de familie, mi-a spus că nu e surprinsă că m-am apucat de pictat, e surprinsă doar că m-am apucat atît de tîrziu. Apoi mi-a spus o poveste despre rădăcini, despre străbunica mea și unchii ei care erau pictori de biserici. Oricine a intrat într-o biserică ortodoxă cunoaște frumusețea și căldura icoanelor. Nu m-am putut abține să nu mă gîndesc cît de vechi ar putea fi inelul meu de fapt.
Talentul este atracția către o anumită formă de artă, este pasiunea de care sîntem capabili, potențialul pe care îl avem toți. Talentul este chemarea de a ne exprima pe care o auzim, dar pe care uneori o reducem la tăcere, temîndu-ne că nu stăpînim tehnica necesară. Dar tehnica se dezvoltă cu timpul, de exemplu, a învăța desenul presupune învățarea unui limbaj vizual complex în aceeași manieră în care am învățat alfabetul în copilărie. Am învățat să desenăm linii drepte sau curbate și să le atașăm semnificație, numindu-le litere. Să te aventurezi în artă e ca și cum ai trece la nivelul următor, înveți să observi forme sau umbre și să îți coordonezi ochii și mîinile. Apoi, le atașezi o semnificație personală și tocmai de aceea, practicarea oricărei forme de artă este atît de satisfăcătoare. Inelul meu în formă de mandala simbolizează acea putere secretă a inimii care dormea în mine și înțelepciunea pe care am avut-o de a îmi asculta vocea interioară și de a îmi urma inima.
Laura Livia Grigore pictează, scrie şi este pasionată de psihologie. A schimbat ingineria aerospațială pentru o călătorie personală în artă. În 2015, a publicat volumul de povestiri și poezii The Heart Is The center Of The Universe, Thought Catalog Books, New York.
