Ideea noastră de străinătate s-a schimbat odată cu deschiderea de după decembrie ’90. Ceilalţi, străinii, nu au mai fost văzuţi ca fiind ceva atît de diferit. Au venit aici ca să ne vadă, am mers şi noi la ei ca să-i vedem. Au venit şi ca să facă treabă şi ne-am dus şi noi la ei cu treburi. Am descoperit că sînt în definitiv ca noi, poate totuşi un pic diferiţi. Diferenţele s-au văzut pe parcurs, cu bune şi cu rele. Două întîmplări recente îmi par sugestive în acest sens. În februarie am fost o lună la Barcelona pentru un stagiu de cercetare. Am stat într-o cameră închiriată într-un bloc. Din prima zi, de cum am deschis prima oară geamul, m-a izbit un aer de familiaritate. La început n-am înţeles de unde acest sentiment de „acasă“, dar pe măsură ce mi-am dat seama că înţeleg conversaţia muncitorilor de pe schela bloculului de vizavi, unde se recondiţiona faţada, am înţeles şi cît de aproape sînt totuşi de viaţa în ţară. „Conversaţia“ însemna de fapt o suită de comenzi scurte de genul vino aici, du-te acolo, adu-mi aia, fă asta etc., toate făcînd însă apel inevitabil şi la organele sexuale ale tuturor rudelor participanţiilor. Aşa mi-am dat de altfel seama că vorbesc româneşte, cu un puternic accent din nordul extrem al ţării. Experienţa a fost traumatizantă căci, la mii de kilometrii de casă, aveam parte de o atmosferă de şantier românesc, cu tot ce are el mai urît din punct de vedere verbal. Şi aşa de dimineaţa de la 8 pînă seara la 6, la 15-20 de metri de mine. Şi să nu credeţi că nu se auzea, ba da, auzeam şi înţelegeam perfect, căci se striga ca în codru, chit că erau la cîţiva metri unul de altul. 

Ce vină aveam eu? Înţelegeam româneşte. Cred că, dacă ar fi fost puşi să lucreze la vreo biserică, fie ea Sagrada Família sau vreo biserică din lemn, tot ca la bordel s-ar fi purtat. Bănuiesc că asta îi face să se simtă mai tari, mai puternici, mai altfel, mai ales crezînd poate că nu-i înţelege nimeni. Totuşi, Spania e plină de români, ca de altfel, întreaga lume.

Azi, cînd umbli prin lume, o poţi face în două feluri: ca turist sau ca lucrător. Ca turist vezi, ca lucrător faci. Într-un caz percepi lucrurile din afară, în celălalt le simţi dinăuntru. Ambele te ajută, pînă la urmă, să-ţi vezi şi să-ţi înţelegi propria ţară, pentru că îţi oferă un termen de comparaţie. Din această perspectivă, în prezent mă simt cetăţean universal şi-mi place foarte mult că pot umbla prin toată Europa doar cu buletinul.

Am călătorit mult în ultima vreme. Doar în ultima jumătate de an am fost la Lyon, Madrid, Haga, Barcelona şi Valencía. Peste tot am fost cu treabă: la conferinţe, seminarii sau stagii de cercetare. Mersul „cu treabă“ mă făcea să mă simt mai „de-al casei“, pentru că nu veneam ca să văd cum „stă treaba“, ci ca „să fac treabă“. Identitatea de acasă îmi este recunoscută azi şi afară, dîndu-mi impresia unei stări de normalitate, deşi cred că normalitatea o vom dobîndi cu adevărat doar cînd străinii de la noi n-or să mai fie detectaţi de la o poştă.

Prin ce îi detectăm? În primul rînd prin atitudine. Sînt calmi, toleranţi, afişînd o faţă luminoasă şi demnă. Noi sîntem umorali, gălăgioşi şi irascibii, pe faţa noastră citindu-se imediat dorinţele şi anii. Şi nu ştiu de unde s-a încetăţenit ideea că am fi toleranţi şi liniştiţi. Sîntem toleranţi, poate, faţă de corupţie, trădare, mizerie sau scandal, căci altfel sîntem cît se poate de intransigenţi şi agresivi. Iar cea mai bună măsură a acestei atitudini e, poate, strada. Căci nu tolerăm şi sărim ca arşi dacă cineva ne atinge din greşeală, în schimb nu avem nici o problemă cînd trecem pe roşu. Iar străinătatea nu va mai fi o lecţie de alteritate cînd vom mai lua totul personal, cînd vom gîndi colectiv şi cînd vom face o bună şi civilizată trecere de la visceral la cerebral.

Ca profesor, ai astăzi posibilitatea să umbli mult: să umbli prin lume, să cunoşti oameni, să ai acces la idei, concepte şi argumente. Azi, nu poţi să fii competitiv fără să fii cuplat la circuitul universal al ideilor. Şi lumea e făcută din aceste idei: ideea de Uniune Europeană, ideea de străinătate, ideea de alteritate. Mă simt cetăţean al lumii ideilor şi poate acest lucru îmi dă o oarecare detaşare şi independenţă faţă de cotidian. Cînd Republica Literelor îţi este patrie, îţi priveşti altfel ţara: devii un pic turist în propria-ţi ţară şi te bucuri altfel de ea. Acest „acasă“ ne face să ne „bucurăm“ în mod bizar de defectele străinătăţii: observăm cu plăcere că şi la ei e mizerie, şi la ei e corupţie, şi la ei e birocraţie. Dar e totuşi altfel şi acest „altfel“ nu-l observăm cu adevărat decît după o baie de străinătate, la întoarcerea acasă, cînd ne întîmpină cîini mizeri cu suflet mare, care dau molcom din coadă, dospind o agresivitate latentă şi de haită, burţi şi feţe buhăite, şi ghiuluri şi lanţuri groase. Pe de altă parte, avem şi insule de normalitate. Unele instituţii (mai ales de învăţămînt, de la grădiniţe, la licee şi la universităţi) au aceeaşi atmosferă de „afară“. E un aer proaspăt aici. E altă idee. Ne molipsim, încet, de străinătate. Şi, vorbind de a doua întîmplare în care am detectat schimbarea: acum cîteva zile, de Paşte, am fost la ţară, unde cineva din sat a ţinut să ne facă un cadou culinar. Nu era vorba, aşa cum ne-am fi aşteptat, de friptură de miel, nici de sarmale, cozonac sau ouă înroşite, era vorba de... lasagna. O preferau în locul sarmalelor. Şi era bună.

Sorin Costreie este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean