Cercetătorul ştiinţific este o figură bine cunoscută în societatea contemporană. Îl regăsim adesea în discursul public atunci cînd produce descoperiri. Echipele de cercetători inventează (de la energie verde la transformarea celulelor bătrîne în celule tinere), tot ele propun sau rezolvă probleme şi tot ele, desigur, cheltuie fonduri bugetare şi se plîng că n-au bani. Ştiinţa a ajuns atît de prezentă în spaţiul public, încît rareori ne oprim să ne întrebăm asupra naturii ei. Poate doar filozofii continuă să fie interesaţi, fascinaţi şi intrigaţi de natura discursului şi a practicilor acestei întreprinderi numite ştiinţă modernă. Fascinaţia filozofului pentru ştiinţa modernă este un fenomen de lungă durată şi interesant în sine, generînd nenumărate teorii normative ale cercetării ştiinţifice, dublate de tot atîtea discursuri critice la adresa practicilor curente ale cercetătorilor. Cearta filozofilor (ştiinţei) a adus adesea în discuţie problema valorilor şi a principiilor cercetătorului. În ea s-au angrenat şi alţii: istorici, antropologi şi psihologi, uimiţi să descopere caracterul cu totul special al acestei ciudate întreprinderi numite cercetare ştiinţifică.

Vă invit să-l urmărim pe cercetător în propriul habitat şi să vedem trei dintre cele mai răspîndite comportamente şi obiceiuri ale cercetătorului: participarea la conferinţe ştiinţifice, raportul colegial şi munca în folosul profesiei.

Ritualuri de conferinţă

Filozofi, psihologi şi antropologi au atras adesea atenţia asupra caracterului straniu şi contra intuitiv al conferinţelor ştiinţifice. Imaginaţi-vă o adunare fin ierarhizată, după criterii foarte precise, însă semiimplicite şi accesibile doar celor perfect integraţi în profesie. Nou-veniţii şi outsiderii se află în faţa unor ritualuri destul de greu de descifrat.

Un exemplu: un cercetător îşi comunică rezultatele. La sfîrşitul comunicării lui se lasă liniştea. Lumea din sală pare să fie de acord (cel puţin cei care n-au moţăit în băncile din spate). Cercetătorul însă e distrus. Cu excepţia cazului cînd e încă student (şi deci nefamiliarizat cu manierele de conferinţă), ştie că tăcerea înseamnă că propunerea lui e fie complet obscură, fie prea proastă pentru a fi luată în serios. Un al doilea cercetător termină de vorbit şi în aer se ridică o pădure de mîini. Colegi şi competitori sar pe el cu critici, întrebări, întîmpinări. După comunicarea lui, pe coridor, oamenii continuă să se refere la ideile lui şi să le critice. Propunerea lui pare să nu aibă nici o şansă să convingă pe cineva. Şi totuşi, îl vezi exultînd. A repurtat cea mai mare victorie pe care o poate avea un cercetător la o conferinţă. Sigur că sînt conferinţe şi conferinţe. Unele sînt importante pentru că, după comunicări, pe coridoare, în pauzele de cafea sau în momentele informale de dinainte de cocktail, au loc interviuri de angajare pentru un post sau altul. Altele sînt prilejuri de a lega prietenii intelectuale sau de a construi proiecte de cercetare. Un lucru e sigur. Pentru a înţelege interacţiunile de conferinţă e nevoie de practică, experienţă, cunoaştere. Pentru un outsider, ceea ce se întîmplă la o conferinţă ştiinţifică e mai opac decît ritualurile de înmormîntare ale locuitorilor din Papua Noua Guinee.

Procesul de evaluare colegială: Cercetătorul care trece de testul diferitelor conferinţe îşi reformulează propunerea şi se gîndeşte la publicare. Ritualul publicării în reviste de specialitate e cel puţin la fel de netransparent ca şi cel descris mai sus. Lucrarea este anonimizată şi trimisă mai departe unor alţi cercetători care, la rîndul lor, şi sub pecetea aceluiaşi anonimat, o citesc cu atenţie şi formulează obiecţii şi întîmpinări critice. Autorul primeşte după cîteva luni două, trei sau mai multe rapoarte amănunţite în baza cărora se pot întîmpla următoarele lucruri: a) propunerea lui este respinsă; b) este trimis înapoi în laborator să refacă o parte a cercetării; c) este trimis la masa de lucru să rescrie argumentul sau structura formală a propunerii sale. Dintre multele aspecte interesante ale acestui mecanism de peer-review aş vrea să insist asupra unuia singur: modul în care cercetătorii se angajează, foarte adesea, în activităţi de muncă voluntară.

Munca în folosul profesiei: CV-ul cercetătorului conţine o rubrică cu un titlu interesant: muncă în folosul profesiei. Este vorba despre servicii voluntare, de tipul evaluării colegiale descrise mai sus. Efortul de a citi şi înţelege articolul unui coleg şi de a întocmi un raport asupra lucrării primite este adesea considerabil. El nu e niciodată remunerat. Tot neremunerate sînt evaluările colegiale ale proiectelor, comitetele de selecţie ale conferinţelor mari, comitetele consultative ale revistelor de specialitate, comisiile de concurs sau cele pentru acordarea unor premii. Comunitatea ştiinţifică n-ar exista fără această muncă în folosul profesiei, pe care toţi cercetătorii, ajunşi la un anumit nivel de specializare, o exercită în mod benevol.

Din aceste cîteva elemente de istorie naturală putem deja vedea că întreprinderea destul de contraintuitivă numită cercetare ştiinţifică depinde de o serie de principii şi valori implicite, exprimate în atitudini şi comportamente caracteristice. Acestea fac ca într-o comunitate profesională bine dezvoltată să prevaleze virtuţile care fac posibilă colaborarea: onestitatea dublată de o anumită politeţe (o critică într-un limbaj inacceptabil tinde să-l izoleze pe cercetător în propria comunitate), generozitatea, punctualitatea (capacitatea de a respecta deadline-uri) şi un anumit tip de altruism. Asta nu înseamnă că cercetătorul ştiinţific e pur şi simplu o fiinţă prietenoasă, altruistă, harnică şi sinceră; lumea ştiinţifică e competitivă şi critică şi, luat individual, cercetătorul poate întruni uşor chiar opusul calităţilor menţionate mai sus. Însă comunitatea cercetătorilor nu poate funcţiona decît dacă caracterul individual e subordonat principiilor şi valorilor care fac posibile comportamente contraintuitive precum cele pe care am încercat să le descriu aici.

Prestigiu şi impostură: Dacă aţi citit pînă în acest punct, aveţi, probabil, cel puţin o obiecţie. Prima, şi cea mai previzibilă: oare nu se poate trişa? Ba se poate, şi se şi trişează adesea. Uneori pentru că e vorba de mize mari, de competiţii între laboratoare şi programe cu foarte mulţi bani. Alteori, revistele de specialitate se grăbesc cu publicarea. Ba se mai întîmplă chiar ca presa să o ia înaintea revistelor de specialitate. (În 1919, rezultatele expediţiei lui Eddington care „confirma“ teoria generală a relativităţii au fost mai întîi anunţate în presă, şi abia apoi în reviste de specialitate.)

Apoi, cercetătorul trăieşte într-o lume de tipul publish or perish. Ceea ce creează o imensă tentaţie, căreia mulţi cercetători, laboratoare sau chiar reviste i-au căzut pradă, într-un moment sau altul. Rezultatul este apariţia şi proliferarea imposturii intelectuale. Cercetători care inventează rezultate şi trişează procesul evaluării colegiale. Reviste care se grăbesc cu rezultatele. Sau, mai rău, forme de impostură organizate. Reviste inventate special pentru cercetătorii care trebuie să publice (accentul mutîndu-se de pe descoperire pe publicare). Conferinţe fantomă unde scopul nu e testarea propunerilor, ci bifarea unor acţiuni de trecut mai tîrziu în CV. Toate aceste forme de impostură intelectuală atacă, precum un cancer, comunitatea cercetătorilor, punînd în pericol prestigiul profesiei. Ca în orice profesie, prestigiul ştiinţific se cîştigă greu şi se pierde uşor. Mai abitir ca în orice altă profesie, în comunitatea cercetătorilor, descoperirea imposturii atrage după sine pierderea iremediabilă a prestigiului profesional. Nu doar pentru cercetătorul individual, ci pentru toţi factorii (chiar şi cei colaterali) implicaţi în proces. E vorba despre un fenomen interesant şi destul de puţin studiat, asemănător cu reacţia de apărare a unui organism în faţa bolii. Descoperirea unui focar de infecţie atrage imediat o reacţie în lanţ, adesea de proporţii globale.

Cazul STAP: etica cercetării şi criza cunoaşterii ştiinţifice

Să ne amintim un caz recent. O echipă de cercetători japonezi de la un mare şi foarte prestigios laborator (RIKEN) din Kobe au publicat, la începutul anului, două lucrări în revista Nature. Era vorba de „o mare descoperire:“ sub acţiunea unor factori de stres (precum presarea sau tratarea cu acid) celule mature (de şoarece) redeveneau celule embrionare. Procesul a fost numit STAP (stimulus triggered acquisition of pluripotency). Descoperirea a stîrnit vîlvă; însă nici un alt laborator n-a reuşit să reproducă rezultatele. Apoi, la o cercetare mai atentă, s-a dovedit că lucrările conţineau imagini manipulate. În iulie, rezultatele au fost retractate. Revista Nature şi-a cerut scuze, publicînd un întreg grupaj consacrat cazului STAP. La început de august, şeful laboratorului RIKEN, laureat al premiului Nobel, a fost silit să-şi ceară scuze în public. Iar unul dintre cei mai respectaţi cercetători din domeniu, coautor al celor două lucrări, s-a sinucis. Şi lucrurile nu s-au oprit aici. Pierderea reputaţiei unui mare laborator japonez (RIKEN va fi complet reorganizat, redus şi redirecţionat) şi pierderea de prestigiu suferită de o serie de cercetători cunoscuţi a fost dublată de deteriorarea reputaţiei revistei Nature şi de o umbră aruncată asupra întregului domeniu. Cu timpul, cazul STAP va deveni probabil caz de manual în cursurile de etica cercetării. A dus la discuţii dure despre siguranţa procesului de evaluare colegială, importanţa îmbunătăţirii instrumentelor de detectare a plagiatului şi responsabilitatea revistelor de specialitate în publicarea unor astfel de „mari descoperiri“. Şi a arătat cît de vulnerabilă e comunitatea cercetătorilor în faţa diferitelor categorii de impostură, în mare parte tocmai din cauza faptului că funcţionează după principii deontologice stricte, însă implicite. Poate de aceea mulţi văd în explicitarea principiilor, în multiplicarea cursurilor şi a programelor academice de etica cercetării un îngrijorător indiciu al crizei cunoaşterii ştiinţifice.

Dana Jalobeanu este lector univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.