Oana Paula Popa este unul dintre cei mai pasionați oameni pe care i-am întîlnit vreodată. Am cunoscut-o la Muzeul „Grigore Antipa”, unde este zoolog și cercetător științific. Cred că ea ar putea face și un extraterestru să se îndrăgostească de acest muzeu și de poveștile lui. Am vorbit despre relația pe care o are cu așteptarea cineva care face cercetare.

 

În ce relație este un cercetător cu așteptarea?

Cu timpul învață să se tolereze reciproc! Cercetătorul entuziast este nerăbdător ca totul să se întîmple repede, planurile sînt mari și așteptarea, ca o bătrînă înțeleaptă, parcă îi pune răbdarea la încercare. La început, totul se lasă așteptat în cercetare, ai doar dorința de a face această meserie. Calea pe care ai pășit te va învăța să aștepți, să pierzi, să cîștigi uneori, dar important e să continui, să nu renunți. Mai tîrziu, pe măsură ce acumulezi experiență, realizezi că așteptarea ta devine un răsărit peste o noapte uneori neagră și îți aduce claritate în gîndire, îți aduce în final rezultatele mult așteptate.

În munca asta, cît de important e să lași timpul în pace și să-ți vezi de treabă? Să studiezi, să cauți, să afli?

Să nu fii atent la trecerea timpului, să îl lași să treacă, iar tu să rămîi ancorat în cercetările tale este idealul. Pentru fiecare dintre cei ce fac meseria asta cu pasiune, ea reprezintă o redută care, uneori, te protejează de furtunile prezentului. Nu cred că te poate proteja de toate frămîntările pe care viitorul le aduce. În cazul nostru, al naturaliștilor, cu atît mai mult, aceste frămîntări devin realități înainte de vreme, scenarii uneori apocaliptice a ceea ce urmează să se întîmple cu lumea în care trăim dacă nu vom înceta să distrugem biodiversitatea planetei.

Această pandemie a venit să demonstreze încă o dată cît de fragili sîntem, cum distrugînd natura nu facem decît să ne amenințăm grav chiar propria existență. Este un moment bun să devenim mai întelepți și să învățăm din aceste vremuri despre cum un mod de viață nesăbuit este un rău făcut biodiversității. Virusul care acum ne afectează viețile tuturor provine, se pare, după ultimele cercetări, din recombinarea unuia prezent la specii de lilieci cu unul prezent la un mic mamifer numit pangolin, și care este în Asia unul dintre cele mai braconate animale. Acest pangolin a avut nefericirea de a fi intens utilizat ca panaceu în medicina orientală și de a fi considerat o delicatesă în bucătăria chinezească. Pentru zoologi, medici și conservaționiști e doar un exemplu din lungul șir al zoonozelor și cu nimic diferit de situații ca MERS (Middle East Respiratory Syndrome) sau SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome) care au afectat în anii din urmă populația umană, situații din care se pare că nu am învățat nimic ca specie. Îmi place să cred că acum nu va mai fi așa.

În vremurile astea extrem de agitate, privirile tuturor se îndreaptă spre ei, spre cercetătorii care ne pot salva, care pot dezvolta un vaccin sau diverse alte tratamente pentru ca viețile noastre să se poată așeza din nou pe un făgaș normal. Ei sînt cei care acum uită de frămîntarea din jur, de familiile lor și se concentrează pe găsirea unui antidot. Și pentru ei uitarea este esențială, cufundarea în munca de laborator este refugiul lor și salvarea noastră.

O descoperire poate veni după o viață. Poți să accepți asta? Te gîndești la asta cînd pornești la drum? Sau descoperi pe parcurs că uneori drumul e mai important decît scopul?

Sau nici măcar după o viață. Poți petrece o viață căutînd, adăugînd cărămidă după cărămidă la un zid pe care nu o să-l poți admira niciodată. Știința se bazează pe acumulare cantitativă, generație după generație de cercetători contribuie la acea masă critică de care e nevoie pentru ca, din cînd în cînd, să avem de-a face cu descoperiri epocale: aș nominaliza aici una care ajută nespus în aceste momente pentru diagnosticarea persoanelor infectate cu SARS-CoV-2 (Severe Acute Respiratory Syndrome Coronavirus 2): această tehnică PCR (Polymerase Chain Reaction sau reacția de polimerizare în lanț a acizilor nucleici) de care toată lumea amintește acum și fără de care nu se mai poate face aproape nimic în biologia moleculară, tehnică pentru care Karry Mullis și Michael Smith au fost recompensați cu premiul Nobel pentru chimie in 1993.

Fiecare nouă lucrare, fiecare studiu publicat aduce cunoaștere, dar așa cum zicea Pasteur, şansa nu favorizează decît minţile pregătite. Pentru a deveni pregătit, ideea principală este să nu renunți, descurajarea omoară șansa. Drumul în sine, greu sau mai facil, este drumul către șansă. Scopul general e cunoașterea, obiectivele se pot schimba pe drum, pe măsură ce lămurești ceva apar o multitudine de alte necunoscute. Nu poți să te plîngi de plictiseală, totul este extrem de palpitant în meseria asta. Să nu uităm nici ce spunea Isaac Newton că, dacă se întîmplase să vadă mai departe decît alți gînditori, era din cauza faptului că a stat pe umerii unor giganți.

De multe ori, cînd pornești la drum, ai în minte cîteva modele, savanți pe care ii admiri din domeniul tău de activitate. Aici, pentru mine a fost Damme Jane Goodall, antropolog, zoolog și conservaționist. Am citit ca studentă cartea ei În umbra omului și am visat să pot avea o carieră care să fie în umbra acestei femei extraordinare, care și-a petrecut întreaga viața studiind animalele, cu precădere cimpanzeii. Descoperirile ei au revoluționat etologia, o poveste de succes din care trebuie să înțelegi munca enormă și spiritul de sacrificiu de care a dat dovada această cercetătoare.

Care a fost momentul de maximă așteptare pe care vi-l amintiți, legat de munca dvs.?

Fiecare subiect abordat în cariera unui cercetător vine cu așteptarea sa și fiecare așteptare pare la fel de lungă. Nu pot nominaliza unul anume. Această pandemie mi-a încurcat planurile, bănuiesc ca fiecăruia dintre noi, a adus o așteptare în plus pentru un proiect care îmi era foarte drag și pe care l-am început alături de voluntarele Laboratorului de Biologie Moleculară al Muzeului. Un proiect foarte drag nouă, un ultim proiect pe care îl puteam desfășura împreună în această etapă din viața noastră, proiect care lor le-ar fi furnizat o experiență foarte utilă în viitor. Spun „ultim proiect“ pentru că ele vor pleca din toamnă la studii în diverse colțuri ale lumii. Proiectul presupune analiza diversității genetice prezente la nivelul complexului major de histocompatibilitate, că tot vorbim cu toții în ultima perioadă de imunitate, la două specii de mamifere (șoarecele de zăpadă și dihorul pătat), și îmi place să cred că îl vom putea derula încă, mai avem timp! Pe lîngă nerăbdarea pe care o simt eu, simt și nerăbdarea acestor minunate voluntare care abia așteptau să învețe tehnici de clonare, de microbiologie, culturi bacteriene etc. În primele zile din martie, în laborator era o atmosferă de care acum ne e dor tuturor, un freamăt pe care doar acolo îl întîlnești și abia aștept ca această lungă perioadă de așteptare să treacă și viața noastră să revină la normal. 

Ce nu poți să obții repede cînd faci cercetare?

Rezultate și experiență. Nu sînt întotdeauna același lucru. Experiența o poți avea și din eșec și, de multe ori, în cercetare, eșecul este mult mai frecvent decît rezultatul. Ideea e să nu renunți, să cauți altă abordare, alt subiect care pentru o vreme să te detașeze de eșecul tău. De multe ori, o astfel de detașare te luminează, pentru că știi vorba aia „nu poți să vezi pădurea din cauza copacilor”.

interviu de Ana Maria SANDU