- o propunere pentru completarea creditării în agricultură -

Agricultura este un domeniu strategic pentru România – scrie în noul program de guvernare. Corect pînă aici: pămînt bun avem, vii, livezi şi animale avem, mînă de lucru – îmbătrînită, săraca, dar orişicum – este, randamentele cele mai slabe în acest sector din UE le avem (de unde şi potenţialul de creştere). Şi totuşi, de ce nu avem ferme ca în Vest? Din cauză că majoritatea sînt mici şi mijlocii şi acestora le lipseşte sîngele din instalaţie – capitalul. Perfuzia vine de la bănci mai mult pentru exploataţiile mari, iar plăţile directe din fonduri europene nu le ajung celor mai tinere, mai harnice şi mai active din cele 1,9 milioane de gospodării cu dimensiuni de 2,3 ha (în medie) pentru a se dezvolta, a produce mai mult pentru piaţă şi a face investiţii.

O parte importantă a soluţiei este microcreditarea, şi ar trebui gîndite instituţii şi mecanisme care să consolideze sectorul instituţiilor financiare non-bancare în România.

Banii băncilor sînt, în primul rînd, greu de obţinut pentru agricultorii mici şi mijlocii, din cauza unei „nepotriviri de caracter“: pentru a nu plăti impozit pe profit, fermierii înaintează dosare de credit în care coloana veniturilor din bilanţ este cam golaşă. Doar că asta nu se potriveşte cu modul de lucru al băncilor – dacă nu arăţi venituri înregistrate oficial, din punct de vedere bancar nu ai bonitate financiară. În al doilea rînd, banii băncilor sînt scumpi: un fermier din Franţa, de exemplu, obţine credit cu dobîndă de 2-3%, iar la noi filiala locală a băncii-mamă percepe dobînzi de 8-10%. Ca să nu mai vorbim de garanţiile care pot ajunge şi la 150% din valoarea creditului.

Uniunea Europeană permite statelor membre să-şi aleagă forme instituţionale (fonduri de capital de risc/fonduri de garantare/fonduri de împrumut) cofinanţate prin bani europeni, prin care să sprijine creditarea agriculturii. Singura entitate de acest gen din România este Fondul de Garantare a Creditului Rural (FGCR).

FGCR reprezintă, într-adevăr, un balon de oxigen pentru finanţarea agriculturii, dar croiala sa instituţională e deficitară. Pentru fermierii mici şi mijlocii, Fondul are o mare problemă: garantează aproape în exclusivitate credite oferite de bănci. Cu alte cuvinte: banii băncilor nu ajung la agricultura mică, iar statul român a ales să garanteze cu fonduri europene doar banii băncilor. Deci garanţia statului nu ajunge la agricultura mică.

Într-o proporţie covîrşitoare, produsele şi serviciile financiar-bancare se adresează marilor exploataţii agricole, care lucrează terenuri de sute de hectare şi obţin cifre de afaceri de ordinul milioanelor. Astfel, în perioada 2008-2012, FGCR a oferit garanţii pentru credite în valoare de 1,5 miliarde lei unui număr de 30.985 de beneficiari. Ceea ce înseamnă că valoarea medie a creditului garantat prin această instituţie a fost de 49.711 lei, deci mai mult de 10.000 de euro.

Totuşi, marea masă de agricultori mici şi medii are de cele mai multe ori nevoie de doar cîteva mii de lei pentru unelte şi lucrări de bază care să le permită demararea culturilor.

Cum putem scurtcircuita cercul vicios?

Există însă şi instituţii de credit construite în jurul principiului „mai mic e mai bun“. Instituţiile de microfinanţare se adresează segmentului de piaţă care nu are acces la instrumente bancare – valoarea medie a creditului acordat în 2011 în mediul rural a fost de 3.055 euro, deci de peste trei ori mai mic decît media pe bancar. Sînt cîteva zeci de asemenea entităţi de microfinanţare în România, unele chiar mari, cum ar fi Patria Credit.

Chiar mai importantă este abordarea lor „la firul ierbii“, prezenţa fizică în teritoriu, la faţa locului, faptul că iau decizii de creditare nu doar bazîndu-se pe nişte cifre dintr-un bilanţ, ci deplasîndu-se uneori în gospodăria omului, vorbind cu acesta, identificînd nevoile sale şi perspectivele de rentabilitate ale investiţiilor ce vor fi realizate. Prin natura activităţii lor, instituţiile de microfinanţare îndeplinesc mai bine obiectivele ce ţin de informare, consultanţă financiară, pregătirea beneficiarilor de a duce la bun sfîrşit obligaţiile contractuale.

Însă toate aceste activităţi conexe au, evident, costul lor, care se traduce în nivelul dobînzilor, nivel ce depăşeşte cu mult pe cel al creditelor bancare – rata se situează în jurul valorii de 15%, însă poate ajunge chiar şi la 25%.

Recapitulînd starea de fapt din agricultură, avem pe de o parte sistemul bancar cu dobînzi de cam 10%, cu garanţii de stat, dar inaccesibil fermierilor mici şi mijlocii. Pe de altă parte, avem microcredite cu dobînzi mai mari şi fără nici o garanţie de stat, dar fiind singura soluţie accesibilă. Cu alte cuvinte, statul român, cu bani UE, e mumă pentru marii agricultori şi ciumă pentru cei mici.

Care e soluţia? Evident, extinderea garanţiilor şi pentru operaţiunile de microcreditare. Preţul microcreditelor ar putea fi astfel redus, făcînd dobînzile mai accesibile. Instituţiile de microfinanţare prezente în zona rurală ar trebui să poată accesa un fond de împrumut, dedicat refinanţării, axat fie pe microcreditarea pentru investiţii sau strict pe susţinerea activităţii de producţie. Această facilitate financiară ar trebui să aibă şi o componentă de asistenţă tehnică – un subfond pentru educaţia financiară şi antreprenorială a agricultorilor, prin care instituţiile de microfinanţare ar putea intra în parteneriate cu ONG-uri sau alte instituţii care derulează activităţi de training, consultanţă, animare comunitară în zona rurală.

Alexandra Toderiţă este cercetător la Centrul Român de Politici Europene; ultimul raport publicat: „Unirea face puterea – Bune practici pentru asocierea sustenabilă în agricultură“, finanţat de Fundaţia Româno-Americană.

​Foto L.Muntean