Circulă ideea că reportajul este un gen neglijat sau care a fost prea puţin exploatat în cultura română. Aud voci care deplîng slaba reprezentare, lipsa de tradiţie, absenţa numelor importante, a titlurilor valoroase. Nimic mai fals. Reportajul are un nume şi o nobilă tradiţie. Ele trebuie doar descoperite. Chiar şi tentaţia de a compara experienţele culturale autohtone cu modelele francez sau anglo-saxon nu este nouă. Ea a marcat dezbaterea despre reportaj în deceniul al treilea al secolului trecut. Problema interferenţelor dintre jurnalism şi literatură nu este nici ea nouă, a fost pusă în pagină de avangardismul românesc şi continuată din perioada interbelică pînă în prezent.

● Anul 1848. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, reportajul se afla la începuturile sale, preluînd formulele reportajelor de eveniment din presa franceză, model pe care îl aveau cei mai mulţi gazetari ai momentului. În anul 1848, citim în Curierul românesc, Poporul Suveran, Pruncul român, România, Gazeta de Transilvania reportaje despre Revoluţia din 11 iunie de la Bucureşti, despre desele răzmeriţe din Cîmpia Libertăţii pentru reformă, pentru Constituţie, împotriva ocupării Bucureştiului de către turci sau despre îngroparea victimelor răzmeriţelor. Subiectele sînt fierbinţi, informative, cu personaje reale, prea patetice uneori, sau cu scene care fac să pălească istoria, aşa cum a fost ea scrisă în manuale. Pentru unii dintre cititori pasajele următoare vor părea hilare, dar ele sînt veritabile scene din reportajele vremii.

Revoluţia. „Pe la 6 ceas, s-a arătat în piaţă, în Lipscani iuncarul Magheru, cu patru tineri civili, s-a suit pe o scară ce era răzimată pe prăvălia d. Daniilopulo Lipscanu, a citit Constituţia ce o avea tipărită; însă pănă a nu să isprăvi de citit, au început din populul ce se adunase să zică că este bună. Ei au lasat cititul, au intrat într-o prăvălie şi, luînd materii, au făcut steag tricolor, cu care, alergînd spre palat, striga: Să trăiască patria, libertatea şi noua Constituţie!“ (Gazeta de Transilvania, nr. 49, 17 iunie 1848)

Contrarevoluţia. „La jumatate pe un ceas, dupămiazăzi, s-au întîmplat o contrarevuluţie, dară prin popor iaraşi s-au apasat. Lucru aşa s-au întîmplat: Odobesco, mai-marele catanelor a ocărmuirei izgonite, şi Solomon, capitanu pedestraşilor, îmbătînd pe 400 de catane dintra celea mai vitrege, au pornit asupra ocîrmuirei de acum, ca prinzîndu-i să-i pună la robie...“ (Amicul poporului, nr. 6, 5/17 iulie 1848)

● Ana Ipătescu. „Deznădejduirea venisă la cel mai mare grad cînd o fameie, ca cînd ar fi picat din ceriu, cu numele Ana Ipătescu, soţia unui diregătoriu, cu două pistoale în mîna mergea înainte strigînd din toată puterea: – Moarte asupra vînzătorilor de patrie! Tinărilor, îmbărbătaţi-vă şi aparaţi libertatea pănă o dată cu capu!“ (ibidem)

● Reportajul modern. Perioada avangardistă pune în discuţie tot ceea ce ţine de expresia artistică a realităţii, a sinelui în relaţia subiectivitate/obiectivitate şi reţine din spaţiul cultural tot ceea ce se încadrează în estetica autenticităţii. Reportajul ocupă un loc important în dezbaterea avangardiştilor, toţi se revendică într-un fel sau altul de la estetica reportajului. Reportajul este privit ca fapt cultural, secolul al XX-lea este considerat un secol al reportajului (Camil Baltazar), reportajul este „un jurnal cu întîmplări vii şi personale, fără să fie narcisic“ (M. Eliade), iar estetica reportajului se apropie mult de estetica romanului (M. Sebastian). Manifestele avangardiste trimit către realitatea nudă, către observaţie şi către expresia directă. Promotorii avangardişti ai reportajului: Blecher, G. Bogza, B. Fundoianu găsesc puncte comune cu jurnaliştii de stînga, maeştri ai reportajului, precum: Al. Sahia, D. Botez, E. Jebeleanu. Estetica reportajului generează articole programatice precum „Elogiul reportajului“ de Ion I. Cantacuzino (România literară, 28 ian. 1933) sau dezbateri în rubrici precum: „De vorbă cu... despre reportajul românesc“ (Geo Bogza în Vremea, 1934), sau reviste precum Reporter, în care genul predilect şi subiectul dezbaterilor îl reprezintă reportajul. Dincolo de programe şi de estetici, doi autori au rămas peste timp ca maeştri ai reportajului: Brunea-Fox si Geo Bogza. Pentru jurnaliştii de astăzi „Cinci zile printre leproşi“ sau „Trustul cerşetorilor“ pot reprezenta excelente lecţii de reportaj. Iar Geo Bogza, ar putea preda curs de reportaj avansat cu „Tăbăcarii“ sau „Cartea Oltului“. 

● Reportajul ideologic. În toată perioada comunistă, reportajul a fost un gen exploatat pînă la uzură, fiind singurul care a păstrat (în acea epocă de tristă amintire) expresia autenticităţii expresiei jurnalistice, faţă de cantitatea enormă de zgură propagandistică. Chiar şi atunci cînd se încadra în tematica propagandei oficiale – şantierele patriei, eroismul muncitoresc, agricultura socialistă, revoluţia rurală –, reportajul păstra reperele profesiei, utilizînd tehnicile şi strategiile narative specifice. Dincolo de clişeele ideologice, s-au scris reportaje de excepţie care continuau tradiţia reportajului interbelic. Gabriela Melinescu semnează un reportaj de o virtuozitate stilistică remarcabilă, pe urmele tăbăcăriilor lui Geo Bogza: „Reportaj pe urmele unui reportaj“ (România literară, 29 martie 1973). Cornel Nistorescu descoperă lumi care nu mai există şi pe care reportajele sale le-au ţinut în viaţă: lumea dispărută a mahalalei (Mahalaua-ultimele fotografii – 1970) sau lumea mică a provinciei („Mică enciclopedie pentru o duminică la Titu“). Iar Brunea-Fox scrie „Sprijină-te pe mine, tovarăşe ziarist“, un reportaj în care cheia de lectură este una a meta-reportajului ideologic. Interesant că tabuurile tematice şi ideologice sînt compensate prin experimente stilistice şi printr-o bogată retorică a esteticii reportajului. Cred că reportajul a salvat onoarea profesiei de jurnalist în epoca totalitarismului comunist. 

Luminiţa Roşca, dr. în filologie, este conf. univ. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti; este specializată în tehnicile expresivităţii jurnalistice şi în analiza discursului media.